Sunt cel mai
bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi
l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera
întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât
n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am
băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă
până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o
privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să
măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în
moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi
trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii
trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o
stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat,
umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete
înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le
desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa,
nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi,
cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv,
m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să
mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai
pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor
aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.
vineri, 4 aprilie 2014
miercuri, 2 aprilie 2014
Dumnezeu, colegul meu
Dumnezeu s-a
născut odată cu Mine, şi Am crescut împreună de când aveam pantaloni în vine.
Câte prostii nu Am făcut Noi, cu brio întrecându-ne amândoi. Crescând, Mi-am
dat seama că El este mai creativ, iar Eu mai contemplativ. La şcoală, Dumnezeu
era elevul model, luând numai zece, dacă nu mă înşel. Strălucea mai ales la
chimie şi la fizică, susţinând că lumea poate fi creată la o adică. La chimie-n
laborator, într-o zi a creat materia din nimic, nu prea mult, doar un …ibric.
Eu nu mă puteam măsura cu El, fiindu-I ca un Watson, nu de tot tembel. Ca
biograf, notam ce făcea şi eram atent la ce zicea. Mai târziu Am scos Biblia, o
carte, oamenii putând citi în ea aceste fapte. Dar, să nu anticipăm, povestea,
deci, s-o reluăm. Mai târziu, strălucit student, folosind sârmă şi-un patent,
El a obţinut suficientă materie, creând universuri în serie. Sori după sori,
comete, chiar şi luna, au fost, pe drept, muncii Lui cununa. Venindu-Mi într-o
zi sorocul, pe Eva ’n cale Mi-o găsi norocul. După felicitări, masă şi dans, El
fiindu-ne şi naş, ne zise cu glas poz-Naş: Vă iubiţi şi
Vă înmulţiţi. Şi, Ne-am înmulţit, dovedind că procreerea nu-I un mit. Într-o
zi, după siestă, Mi-am pus cravata şi o vestă şi m-am dus la Naşu’ acasă, fiind
poftit la masă. Ajuns acolo, Am bătut şi Am intrat, fiind, fireşte, invitat.
Înăuntru, întuneric, ba chiar beznă, de ceva Mă lovii la gleznă. Pipăind pe
lângă pereţi, de vocea Lui ghidat, ca pe orbeţi, apăsai pe ceva, la întâmplare,
deodată izbucnind în cameră explozii… solare. Văzui, deci, o odaie în lumină,
cu …lux de mobilă plină. Aici, meritul trebuie să-Mi fie redat, iar Biblia,
fireşte, de rectificat: Eu Am adus lumina, Dumnezeu contribuind doar cu bobina.
Mai trebuie ceva la poveste, un necaz apărând în înălţimile celeste. Aşa cum se
ştie din tot veacul, în Rai îşi băgă coada dracu’, care, cu ţâfnă şi împroşcând
pucioasă, răspândi ideea caraghioasă, că el e adevăratul Creator, find aprobat
de acoliţi în cor. La supărarea Mea, ca martor, Dumnezeu adăugă mânie, alungând
pe tartor. A fost veselie mare în Rai, jale mare-n Iad, cu strigăte şi vai. Aşa
Am adus umil aport la zicala: ,,cel mai bun drac e dracu’ mort’’.
marți, 11 martie 2014
Neputinţă
Un urlet se
ridică tăcut,
Durând de
neputinţă.
Zilele se petrec
anost,
Scurse pe cărări
dezlânate.
Aerul are gust de
venin,
Iar cerul s-a
colorat anapoda,
Modificând
cromaticul firesc
Al lucrurilor şi
al fiinţelor.
O umbră, fantomă
abia văzută,
Se plimbă printre
oameni fără rost,
Repetând automat
gesturi şi vorbe,
Învăţate de mai
de mult,
Frigând de
inutil, boală abia inventată.
Lovite, simţurile
s-au atrofiat,
Învecinându-se cu
nesimţirea.
Întrebări fără
rost, mustind de absurd,
Cotropesc rapace
capul...
Absurdul naşte
monştri de închipuiri,
Ca o colcăitoare
vermină,
Alăptaţi la sânul
inutilului.
joi, 6 martie 2014
Rugă*
Cei ce au auzit
de el,
să plângă pot,
când moare Făt-Frumos.
Sorele, să-l
plângi poţi face,
când ştii că a
existat un soare.
Mâna blândă a
bunicului o poţi regreta,
doar când
trăieşti mai mult ca el.
Dar nouă, nouă care am avut prea puţin soare,
cine ni-l
repovesteşte pe Făt-Frumos,
sau ne readuce
sub mâna blândă a bunicului?
Soarele nostru a
fost întunecat
de ciuperca ucigaşă a perfidiei.
Făceţi-ne un nou
soare, vă rugăm,
alb şi mare, şi
curat!
Înviaţi-l pe
Făt-Frumos şi, mai ales,
daţi-ne restul de
ani la care avem dreptul!
Dacă tot n-aţi
făcut ce trebuia,
faceţi măcar
atât:
luaţi-ne cu voi
înapoi în viaţă,
acolo unde ne
este locul.
Nu ne lăsaţi
aici, unde nu-l mai avem
nici pe Făt-Frumos,
nici pe soare şi nici pe bunicu’!
*pentru copiii morţi în decembrie 1989
joi, 27 februarie 2014
Pedeapsă
Când noaptea s-a
spart, despărţind ziua în două,
De fier încins,
pe creştet mi-au pus cercuri.
O meritam, nici
pâs n-am zis,
Deşi arsura mă
pătrunse.
Sărmanii, nu
ştiau ce sânt...
Am fost, cândva,
ceva ce nu mai sunt,
Pedeapsă-am fost,
pedeapsă sunt şi iarăşi fi-voi în pedeapsă.
Am fost trădat şi
am trădat,
Am minţit şi-am
fost minţit,
Am ucis şi-am
fost ucis.
Trădăm, minţim,
dorim şi ne ucidem...
miercuri, 19 februarie 2014
Confuzie
Ieri voi fi şi
mâine-am fost,
În rotiri de
timpuri fără rost,
Şi vis voi fi,
amintind un viitor,
Cu pielea arsă şi
crăpată-n dor,
Şi-n gânduri
zăpăcite, ca-nvolburate ape,
Cu groază-n ochi
acoperiţi de pleoape,
În amintiri de
fapte netrăite
Şi de himere
jinduite,
Deşi sunt viu, mă
răsucesc,
De parcă alt
trecut voiesc,
Viitorul fiind
tăcut şi-aproape,
Precum pianul
fără clape.
sâmbătă, 8 februarie 2014
Epitaf
Sunt suflet sucit
în resac,
Orbit de vremi ‘ncâlcite,
Dar mintea-mi nu-i
într-un sac,
Combat (mai pot,
oare?) timpuri puchite.
Dezordini,
cumplit, m-atrag către larg,
Lungesc cuvinte-n
non-sens,
Văzând, sperând
către-un prag,
Dar totul se
scurge-ntr-un cens.
Plătesc păcate ce-adună
Greşeli multiple
din gene.
Sunt clopot, ce-alene
răsună,
Curriculum vitae
din lene.
vineri, 7 februarie 2014
Rugăminţi de dincolo
Mă odihnesc aici,
dar sete mi-e.
Apă daţi-mi, sau
licori din vie,
Chiar şi-o glajă
de răchie.
Mi-e bine aici,
dar mi-e şi foame.
Fripturi aduceţi,
cu un pic de pită,
De porc, de oaie
sau de vită.
Fie, mai aduceţi
şi un cânt.
Nu lăutari cu
false tremuri,
Ci Leşe cânte-mi
alte vremuri.
De nu-i prea
mult, mai aduceţi
Şi-un pic de
soare,
Vântul, şi o
ploaie cu răcoare.
joi, 6 februarie 2014
Cavalerul tristei figuri
Hristos s–a ’mbrăcat în armură,
Descins de pe crucea durerii,
Întrupându-se în Don Quijote,
Cavaler târziu “sans peure et sans reproche”.
Ticăloşiile lumii deşarte
Îl chinuiau cu aripi de mori nebune.
Obraji-i sunt supţi de foamea dreptăţii,
Ochii, adânci-n orbita durerii,
Privesc lumea de circuri perverse,
Căutând albul curat al lumii visate.
Speranţa face loc, cu greu, stupoarei,
Stupoarea cedează locul resemnării.
Nemaivăzând în lume vre-o speranţă,
Aruncă, resemnat, armură, lance şi tărhat,
Şi se-ntoarce resemnat, pornind spre-o nouă cruce.
miercuri, 5 februarie 2014
Aşteaptă!
Glasuri albe
către-un colţ mă-ndreaptă:
,, ˗Aşteaptă!’’
Ca-n transă văd,
prin sticla mată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Să mă ridic,
voiesc, o treaptă:
,,˗Aşteaptă!’’
Dreptul am să fac
o bună faptă?
,, ˗Aşteaptă!’’
E rândul meu să
iubesc o dată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Mi-e sete şi gura
mi-e uscată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Să mă dreg, aş
vrea, făcând-o lată:
,, ˗ Aşteaptă!’’
Mi se zice, de
plătesc o rată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Dar, sunt sătul
de viaţă şi de soartă!
,, ˗ Aşteaptă!’’
vineri, 31 ianuarie 2014
Autoportret
Pe sârma mea, întinsă ca o strună,
Privesc în jos,
cu teamă şi ruşine,
În echilibrul
prea precar,
O boare e
de-ajuns.
Dorinţa grea spre
tot mereul nou
Mă devorează,
precum Cronos pe ai săi.
Eu singur muşc
din mine,
Ard în
autodafeuri de nelinişti,
Iar instabila-mi
fire
Caută schimbarea,
noul, cu sahariană sete.
Mai bine mă
năşteam clepsidră,
Întors de-o mână
grijulie,
Clipa s-o reiau
mereu.
joi, 30 ianuarie 2014
Teoria echilibrului
Mersul e
anevoios,
Dacă mergi cu
capu-n jos,
Şi picioarele-s certate,
Fiecare vrând
dreptate.
Lichid nu mai am,
de frână,
Mergând, astfel,
într-o rână.
Iar ...bujia e
umflată,
Dar, p´un
gard e rezolvată.
Strada mea,
cândva normală,
Acum parc´a dat´n
boală.
Pasul, deşi pus
corect,
Nu se aşează unde-i drept,
Când la deal,
când e la vale,
Când e sus, când
jos la poale.
O greşeală-i undeva,
Abordăm, deci,
altcumva!
Pun întâi pe
stângu´ jos,
Scot pe dreptul de sub dos,
Hotărât mă trag
în sus,
Dar, ...elanul mi
s-a dus.
Trăii o mică
decepţie,
Fiind greşeală de
concepţie.
Să repet: întâi pun dreptul,
El fiind mereu
deşteptul,
Stângul, doar de
sprijin este,
Dară dreptul este
peste!
Şi le-am zis că n-au respect,
Nevoind să meargă
drept.
Printre aburii de
vin,
Amintindu-mi de
Darwin,
De puteri fiind
deja stors,
Spre origini m-am întors,
Şi-n patru labe aşezat,
Într-antâi´ porni prin sat.
Deşi spre casă
dădeam zor,
Nici aşa nu fu
uşor,
Ale naibii
mergătoare,
De obicei mai
răbdătoare,
Se apucară să
gonească,
Cu zel dorind să
mă servească,
Cu All Inclusive
oferite,
Dar, la adrese...
diferite.
În fine, poarta´m
nimerit,
Dar, privind
nedumerit,
Am zărit, sfinte
moaşte!
Una, două, ...
chiar trei broaşte.
Deşi la înălţime
potrivită,
Prima-ncercare fu greşită.
Luminat de
inspiraţie apoi,
Eliminând întâi
pe cele noi,
Un ochi cu
îndârjire cată,
Ca la cătare în
armată,
Celălalt ţinând
de şase,
Unde chiar aşa
rămase.
În sfârşit, cu
chiu, cu vai,
Cheia undeva
băgai.
Na belea, altă
problemă,
Cu sucitu-i altă schemă!
La stânga, sau la
dreapta?
Ce noroc, deschisă-i poarta!
Terminat, pe
brânci întins
Mă mustrai,
jumate-n vis:
Ce efort, ce sacrificiu,
Numa´, numa´ pentru un viciu.
Ce ruşine,
decădere,
Pentru o votcă şi
o bere.
Însă, gata, nu
mai pot,
De mizerii, de
tot, tot...
Şi de mersul ca
pe bile:
De mâine-mi iau
rotile.
miercuri, 29 ianuarie 2014
Călugăreni
(alcoepopee)
Cu venerație m’aplec
Pe-o carte de
istorie,
Iar ochii mi-i
petrec
Peste vremi de
glorie.
Aveam, cândva,
oșteni, eroi,
Spătari, hatmani
și bani,
Iviți la vremuri
de nevoi,
Gonind năpârci,
gonind dușmani.
Unul însă, dintre
toți,
Cu barda-i mare
scânteind,
Viteaz între
viteji-i soți,
Se 'nalță, măre,
strălucind.
Afost Mihai, ca
brav știut,
Oștean măreț, cu
trupul falnic,
Ce, din renume
nume și-a făcut,
De sânge de
dușman degrabă darnic.
Și a dat și el,
cum știm cu toți,
O grea și lungă bătălie,
Cu otomanii răi
și hoți,
Pe Neajlov, 'n răgălie.
Graba-i, însă,
fără rost,
Și, chiar de-avem
regrete,
Întâi vedem cu
toți ce-a fost,
Și-ntoarcem fila
pe-ndelete.
Într-o zi senină,
chiar frumoasă,
După alta, cam
ploioasă,
La Călugăreni’n
luncă,
Două oști
se-așează-n dungă.
Din Anatolia și
de aiurea adunați,
Iată-i drepți,
disciplinați,
Ieniceri, spahii,
pașale,
Iar, în față,
...baclavale.
Peste gârlă,
buluciți,
Stau rumânii
îndârjiți,
Uniți n umeri, zid divin,
De elită băutori
de vin.
Al doilea șir, la
privată așteptând,
Că, când în
luptă-i vine rând,
Stânci stăteau,
tăcuți și tari,
Și cu mâini în
brăcinari.
În ăst timp, pe
cai de soi,
Se-ntâlniră doi
eroi,
Sinan-pașa,
general vestit,
Și Mihai, vodă
...sictirit.
Mihai, tras la
față, îngrijat,
Privi la Sinan
parcă supărat.
Cu ochii roșii,
de la vin sau groază,
- cronica nu
consemnează -,
Zise plin de
demnitate:
,, Bre Sinane, eu
n-am carte,
Dar, tot știu să
socotesc,
Și, de-n jurul
meu privesc,
Văd, pe-ai tăi,
nenumărați,
Iar, pe-ai mei,
câțiva fârtați.
Ș'apoi, nu știu,
mi-este jenă,
Dar, mă chinuie-o
migrenă...
Mi-este greu să
călăresc,
Dar'mite să
războiesc.
Rogu-te, tu
ura-nmoaie,
Pun' butelcă la
bătaie."
Brusc din plictis
trezit,
Zise Sinan
răgușit:
-,, Cum, te tragi
cu min’ de toartă?!
Noi suntem Sublima
Poartă!
Tu, ce crezi, c'aici-i șagă?
Hai, încearcă și
mai bagă!"
-,, Bă, cum văd,
la voi nu plouă.
Na, de sete bag
și două,
Zise Mihai, cu
speranță,
Turcului cel
tare-n clanță."
-,,Măi valahe, ’s informat,
Și-am venit
documentat,
Că, în anul ce
trecu,
Căcălău de
struguri fu."
-,,Fir-a
dracu de iscoadă,
Să aibe dureri la
noadă,
Usca s-ar la
mătărângă,
Să-i rămână gura
strâmbă!.."
Zise vodă-ntr-o
suflare,
Blestemând în
gura mare.
La tratative-i
semn de stat.
Sătui răcanii de
așteptat,
Văzând stăpânii
dându-și palme,
Întrecându-se-n
sudalme
Și în cuvinte
grele de ocară,
Tot cu vorbe
se-mproșcară:
-,,Bre rumunule,
tu mie-mi da
Pe frumos rumunka
ta,
Kă și eu la tine
dau,
O spurcata
buna-rau" .
- ,,Ce tot zici,
mă sâkâdâm,
Mama ta de
ildârâm...
Lasă, bă, c-am
fost în haită,
Și-n harem am dat
o raită,
Iar, la anu’,
niște pici
N-or să aibe
ochii mici" .
Dintr-o dat’,
rotindu-și calu’,
Furios Bravu’ ca
valu’,
La'l său semn,
mișcând cu grabă,
Trec tunarii
iute-n treabă.
Pive-ncarcă, și
bombarde,
Treascuri lungi
și multe darde,
Și-nspre turci
precis descarcă
Butii mari, și
iar încarcă.
Turcii, potopiți
de vin,
Pe rumâni îi văd
cum vin, și vin...,
Strâns la
piepturi cu ulcioare,
Alții, dârji, cu
mari pahare.
Și, simțind cum
capu-i doare,
Strigau, măre, ’n
gura mare:
-,,Na belea, Allah
ekber!
-,,Săracii, au și
ei boier ,
Îi căinau, miloși
rumânii,
Tot ciocnindu-se
cu spânii,
Care, fiind drept
credincioși,
Făceau cruci
evlavioși.
Alții, însă, mai
căliți,
De baștani
călăuziți,
Aruncau cu mână
bună,
Babaroase-n
semilună.
Iar spahii sunt
machiți
... Și pedeștrii,
cu caii matoliți.
Invocând pe Iisus
cerescu ,
Unde-i greu e ș
un Buzescu.
Unul, chiar, e
tot călare,
Pe ... butoiul
cel mai mare,
Vajnic mânuind
pocalu',
Cu greu
strunundu-și calu' .
Preda însuși, cu
avânt,
Cu doi turci
ținuți de gât,
Nu de alta, dar,
din șase,
Trei picioare le
rămase.
Iar Mihai, de-ai
zice pește,
Grea butelcă
prăpădește,
Iară alta,
apăsat,
Peste turci a
răsturnat.
Secerați, căzuți
pe brânci,
Curg șiroaiele
din turci.
Sinan însuși, sus
pe-o doagă,
La profet, pilit
se roagă:
-,,Mahomed, fă
balta seacă,
Că ghiaurii mă
îneacă!
Auzindu-l un
spahiu,
Grăbit zise:
,,Ești diliu?
Oricum, târziu
estem,
Abia scăpați de
un blestem.
Vinul interzis e
în Coran,
Deci, să-l ducă
într-un han.
Deși-i plină de
viteji,
În câmpie'n afli
treji.
Și, de-i numeri,
dacă vrei,
Poate sunt vre-o
doi sau trei,
Ș ăia, vai de
mama lor,
Trag să moară,
bând de zor.
După friptane,
după vin,
Sunt plini de
snagă și de ...slin.
Și, de-atâta
luptă, iată,
Dușmani,
prieteni, la grămadă,
Prăbușiți ca
porcii, în noroi,
Sforăind se cred
eroi.
După luptă, ’ncet
se așterne,
Peste câmp niște
...miresme.
Soarele, ce-i
încă tare,
Trist privește-n
larga zare,
Dar, apoi, urechi
ciulește,
Simțind vuiet
care crește.
Icnete, oftături
și gâfâieli,
Gemete, opinteli
și râgâieli...
Și, dospind adânc
din mațe,
Alte zgomote, mai
hoațe.
Spre apus, de-acu
creștin, deși tace,
Gândi soarele: "Odihnească-se în pace!"
marți, 28 ianuarie 2014
Vica, Rica, Ana, Mica…
Sunt nostalgic, …şi sensibil,
Sunt frumos,
irezistibil...
Într-o zi făcui
socoate
La hogeacurile
toate,
Vica, Rica, Ana,
Mica,
Să îmi aflu,
deci, gagica.
Prima fu, îmi
pare, Rica,
După care vine
Vica.
Fu şi Ana, dar şi
...Mica.
Phee, ce femeie
fu gagica!
Sau fu Vica după
Rica,
Mai apoi şi Ana,
Mica?..
Pfui, mă-nvârt în
giratoriu,
Hai s-o iau
aleatoriu.
Deci, începem tot
cu Vica,
O bifăm acum pe
Rica...
Fură ele şi mai
multe,
Dar, tot astea
sunt în frunte.
Na, de socotit,
la dracu,
Îmi amorţi abacu.
Oftând, de dileme
încărcat,
La drum porni cu
cugetul curat,
Şi, aşa, pentru
respect,
Luai din piaţă un
buchet.
Vica, deci, al
listei cap,
Strâmbă gura ca
la hap.
Cu ochii
scăpărând spre mine,
Mă făcu cum e mai
bine.
Mai întâi, că
sunt lăbar,
Că-s zgârcit şi
găozar...
Şi că am, şi că
nu am,
Ba, că-i mică, ca
de nan.
,,Boule’’, îmi
zise-n doară,
,,Tu nu vezi că
nu se scoală,
Şi de bei din
sfânt potir,
Şi de-o ungi,
belşug, cu mir?’’
Făcând semn în
sus cu’n deget,
Uşa-nchise fără
preget.
Şi-am plecat, că
e dilie,
Vedea-o-aş pe
năsălie!
Bine, zic, o
şterg pe Vica,
De pe listă
urmând Rica.
La hogeac ajuns,
dar vai!
Drac mă puse de
strigai.
Când văzu cine-i
la poartă,
Ulcea apucând de
toartă,
Înspre cap mi-o
repezi,
Cu’n cucui de mă
trezi.
Obosită de-a ei
trudă,
Zise Rica cu
obidă:
,,- Mai anţărţ,
când ne-am iubit,
Fir-ai tu de
afurisit,
Mai bine-ţi crăpa
rânza,
Şi topită-n
gheen’ osânza,
Că, de eram cu’n
mort,
N-aveam parte
de-un avort’’.
Tot fugind în
jos, la vale,
Mica, na, ’mi
ieşi în cale.
Cum sunt domn, o
salutai:
,,- Bună, Mico,
te opreşte, de nu-i bai’’.
Dar, ea, deodat,
şi trosc, şi pleosc,
Două labe
mă-nroşiră fără rost.
Lăsat pe dată
fără grai,
Monologu-i
ascultai,
Vorbele-i pornind
şuvoi,
Mă-mproşcară cu
noroi:
,,-Farseur,
curvar şi hoţ,
Mi-ai promis
că-mi vei fi soţ,
Dar, de tine
călărită,
La sfârşit mi-ai
zis că-s sită’’.
Abandonând şi
noua pistă,
O pierd şi p’asta
de pe listă.
Hei, dar Ana, nu
se poate...,
Ea e mai presus
de toate.
Cu nădejde, deci,
eu sun,
Încălzit de
gândul bun,
C’am ajuns şi
unde trebe,
Nu la ştoarfe şi
otrepe.
De îndat’, în
cracii goi,
Apare ana, cam
...vâlvoi.
Respirând cu greu
din foale,
Îmbrăcată ...fără
ţoale,
Mă privi un pic
confuză,
Dând să-ncheie a
ei bluză.
Iar din cas’ veni
strigare:
,,- Hai, femeie,
c’ncă-i tare!’’.
Trist plecai, cu
cap umil,
Şi buchetul
inutil,
Mai gândind: ,,ce
sunt, ce-am fost!
Dintr-un domn
ieşi un prost’’.
luni, 27 ianuarie 2014
Cocoş sunt
Prin metempsihoză
sunt moşit,
Din altă viaţă
fiind ieşit,
Trufaş
plimbându-mă-n ogradă,
La găini aruncând
ocheadă.
Distins scurm în
găinaţ,
Privind cerul cu
nesaţ.
Mândru sunt,
vocea-i de bard,
Cocoţat pe
câte-un gard.
Porumbaca,
dolofana-n bătătură,
Amorezată ţine
cură,
Gândind să moară
din amor,
Decât
friptă-ntr-un cuptor.
Ca de juncheri
mândri pinteni,
Pe copane jucând
sprinteni,
Mă separă cu o
clasă
De mulţimea
codcodoasă.
Accept omagii
complezent,
Căci sunt nurliu,
şi sunt potent,
Iar, cu penajul
graţios,
Veşmântul e
bogat, lucios.
duminică, 26 ianuarie 2014
Necazuri în ţintirim
Ah, ce dramă, ce
plictis!
Să stai lâng’un
pelvis,
Călare pe un
femur,
Cam imberb şi
imatur.
Colo zace o
tibie,
Cu urme de
scabie.
Tigva asta,
parcă-n vrie,
Este clar, este zurlie!
Oh, o coastă mă
apasă,
De la una ce fu
grasă.
Refren:
Astea nu au
graţie,
Şi nici educaţie.
Grosolane, mari
şi late,
Şi nici măcar
spălate.
Zdrăngăne, păcăne
şi ţăcăne.
Mie, din născare
nobil,
Aşezat lâng’un
ignobil!...
O coloană, nu
prea dreaptă,
La ureche-mi
zice-n şoaptă:
,,- Ştiu pe una,
frumuşică,
Cu un ort, şti
tu, adică...
E proaspătă,
d’anţărţ,
Ca o damă de pe
cărţi’’.
Indignat, mă uit
la lepră
Şi îi dau peste
vertebră.
R:
Nu se poate, e
prea mult,
Sunt de rasă şi
sunt cult.
Mari merite, nu
orice,
Sunt trecute-n în urice.
Sunt ...os
domnesc,
Ce urmaşii îl
cinstesc.
Sunt erou, am
decoraţie,
Cer, deci,
reparaţie:
Dintre ...resturi
să fiu dus,
Şi în drepturi eu
repus.
R:
vineri, 24 ianuarie 2014
Esop
Esop, bătrânul,
cred că-l ştiţi,
Cocârjat, cu
obrajii tăbăciţi,
Într-o zi îi fu
dat,
În toiagu-i
rezemat,
Să vadă cerul cu
alţi ochi,
Ca trezit
dintr-un deochi,
Ajungând la
gândul elevat:
˗ ,,Măi, ce soartă de căcat!’’
El privi călduţul soare,
Frigurat de blânda boare,
Iar, din barba colilie,
De und’ivită, nu se ştie,
O insectă lenevoasă se întinde,
Şi de-un fir de păr se prinde.
Gestul, însă, nu e lubric,
Căci, deşi femelă, este ...puric.
Esop, însă, la detalii neatent,
Fiind un pic cam neglijent,
Către sine îşi vorbeşte,
Privind fără rost la deşte:
˗ „De eram, cumva, Shakespeare,
Să scriu versuri cum respir,
Eram celebru, ca Allighieri,
Care a scris, de fapt, mizerii.
Dar, ca-n orice democraţie, zeii,
Fiind în astă lume greii,
Ca rob, nu-mi dară mie,
Despre eroi dreptul a scrie.
Depre Ahil, Hercul, Quijotte,
Nu pot, deci, să am nici note.
Persecutat, necunoscut,
Cu talent, deşi îs slut,
De zei, să scriu fui condamnat,
Doar de animalele din sat,
De elefanţi, furnici şi-un leu,
Şi ce-o mai lăsat Dumnezeu.
O să pot, pân-o să mor,
Să culeg numai folclor.
Soarta findu-mi o codoaşă,
Am noroc că am cocoaşă.
Şi, la vremi de supărare
O mai mângâi, scoasă-n soare.
E discretă, nu vorbeşte,
Dar, m’ajută creştineşte.
Nu c’ar face cine ştie,
Dar mă-ncarcă d’energie.
În cultura cea de gang,
Uni-i zic şi ying şi yang.
Dară vorba n-o lungesc,
Iară verbul îl opresc:
Nu ştiu, dracu’, cui să scriu,
Pe locul meu eu vreau să fiu,
Între clasici, de se poate,
Mai cu talent, mai dând din coate’’.
joi, 23 ianuarie 2014
Să mă beţi, să mă mâncaţi...
Aruncând priviri în jur,
Văzând timpul ca un fur,
De ani trupu-mi fiind arat,
Mă gândii că nu v-am dat
Ca să beţi şi să mâncaţi.
Depănând al vieţii fir,
Din suflet făurii potir.
Cu lacrimi am udat ogor,
Semânat cu bobi de dor,
Ca să beţi şi să mâncaţi.
Din al inimii prea-plin,
Pocalu’ îl umplui cu vin,
Iar din vise făcui sită,
La făina pentru pită,
Ca să beţi şi să mâncaţi.
Gânduri am avut curate,
Dar, ca sarea în bucate,
Nu am fost mereu cum vreţi,
Neştiind dacă puteţi
Ca să beţi şi să mâncaţi.
Un pic poposind din drum,
Vă dau tot, aici, acum.
Din al inimii desag,
Tu, şi el să luaţi cu drag,
Să mă beţi să mă mâncaţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)