vineri, 4 aprilie 2014

Lăcomie

Sunt cel mai bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat, umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa, nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi, cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv, m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.

miercuri, 2 aprilie 2014

Dumnezeu, colegul meu

Dumnezeu s-a născut odată cu Mine, şi Am crescut împreună de când aveam pantaloni în vine. Câte prostii nu Am făcut Noi, cu brio întrecându-ne amândoi. Crescând, Mi-am dat seama că El este mai creativ, iar Eu mai contemplativ. La şcoală, Dumnezeu era elevul model, luând numai zece, dacă nu mă înşel. Strălucea mai ales la chimie şi la fizică, susţinând că lumea poate fi creată la o adică. La chimie-n laborator, într-o zi a creat materia din nimic, nu prea mult, doar un …ibric. Eu nu mă puteam măsura cu El, fiindu-I ca un Watson, nu de tot tembel. Ca biograf, notam ce făcea şi eram atent la ce zicea. Mai târziu Am scos Biblia, o carte, oamenii putând citi în ea aceste fapte. Dar, să nu anticipăm, povestea, deci, s-o reluăm. Mai târziu, strălucit student, folosind sârmă şi-un patent, El a obţinut suficientă materie, creând universuri în serie. Sori după sori, comete, chiar şi luna, au fost, pe drept, muncii Lui cununa. Venindu-Mi într-o zi sorocul, pe Eva ’n cale Mi-o găsi norocul. După felicitări, masă şi dans, El fiindu-ne şi naş, ne zise cu glas poz-Naş: Vă iubiţi şi Vă înmulţiţi. Şi, Ne-am înmulţit, dovedind că procreerea nu-I un mit. Într-o zi, după siestă, Mi-am pus cravata şi o vestă şi m-am dus la Naşu’ acasă, fiind poftit la masă. Ajuns acolo, Am bătut şi Am intrat, fiind, fireşte, invitat. Înăuntru, întuneric, ba chiar beznă, de ceva Mă lovii la gleznă. Pipăind pe lângă pereţi, de vocea Lui ghidat, ca pe orbeţi, apăsai pe ceva, la întâmplare, deodată izbucnind în cameră explozii… solare. Văzui, deci, o odaie în lumină, cu …lux de mobilă plină. Aici, meritul trebuie să-Mi fie redat, iar Biblia, fireşte, de rectificat: Eu Am adus lumina, Dumnezeu contribuind doar cu bobina. Mai trebuie ceva la poveste, un necaz apărând în înălţimile celeste. Aşa cum se ştie din tot veacul, în Rai îşi băgă coada dracu’, care, cu ţâfnă şi împroşcând pucioasă, răspândi ideea caraghioasă, că el e adevăratul Creator, find aprobat de acoliţi în cor. La supărarea Mea, ca martor, Dumnezeu adăugă mânie, alungând pe tartor. A fost veselie mare în Rai, jale mare-n Iad, cu strigăte şi vai. Aşa Am adus umil aport la zicala: ,,cel mai bun drac e dracu’ mort’’.

marți, 11 martie 2014

Neputinţă

Un urlet se ridică tăcut,
Durând de neputinţă.
Zilele se petrec anost,
Scurse pe cărări dezlânate.
Aerul are gust de venin,
Iar cerul s-a colorat anapoda,
Modificând cromaticul firesc
Al lucrurilor şi al fiinţelor.
O umbră, fantomă abia văzută,
Se plimbă printre oameni fără rost,
Repetând automat gesturi şi vorbe,
Învăţate de mai de mult,
Frigând de inutil, boală abia inventată.
Lovite, simţurile s-au atrofiat,
Învecinându-se cu nesimţirea.
Întrebări fără rost, mustind de absurd,
Cotropesc rapace capul...
Absurdul naşte monştri de închipuiri,
Ca o colcăitoare vermină,
Alăptaţi la sânul inutilului.

joi, 6 martie 2014

Rugă*

Cei ce au auzit de el,
să plângă pot, când moare Făt-Frumos.
Sorele, să-l plângi poţi face,
când ştii că a existat un soare.
Mâna blândă a bunicului o poţi regreta,
doar când trăieşti mai mult ca el.
Dar nouă, nouă care am avut prea puţin soare,
cine ni-l repovesteşte pe Făt-Frumos,
sau ne readuce sub mâna blândă a bunicului?
Soarele nostru a fost întunecat
de ciuperca ucigaşă a perfidiei.
Făceţi-ne un nou soare, vă rugăm,
alb şi mare, şi curat!
Înviaţi-l pe Făt-Frumos şi, mai ales,
daţi-ne restul de ani la care avem dreptul!
Dacă tot n-aţi făcut ce trebuia,
faceţi măcar atât:
luaţi-ne cu voi înapoi în viaţă,
acolo unde ne este locul.
Nu ne lăsaţi aici, unde nu-l mai avem
nici pe Făt-Frumos, nici pe soare şi nici pe bunicu’!

*pentru copiii morţi în decembrie 1989

joi, 27 februarie 2014

Pedeapsă

Când noaptea s-a spart, despărţind ziua în două,
De fier încins, pe creştet mi-au pus cercuri.
O meritam, nici pâs n-am zis,
Deşi arsura mă pătrunse.
Sărmanii, nu ştiau ce sânt...
Am fost, cândva, ceva ce nu mai sunt,
Pedeapsă-am fost, pedeapsă sunt şi iarăşi fi-voi în pedeapsă.
Am fost trădat şi am trădat,
Am minţit şi-am fost minţit,
Am ucis şi-am fost ucis.
Trădăm, minţim, dorim şi ne ucidem...

miercuri, 19 februarie 2014

Confuzie

Ieri voi fi şi mâine-am fost,
În rotiri de timpuri fără rost,
Şi vis voi fi, amintind un viitor,
Cu pielea arsă şi crăpată-n dor,
Şi-n gânduri zăpăcite, ca-nvolburate ape,
Cu groază-n ochi acoperiţi de pleoape,
În amintiri de fapte netrăite
Şi de himere jinduite,
Deşi sunt viu, mă răsucesc,
De parcă alt trecut voiesc,
Viitorul fiind tăcut şi-aproape,

Precum pianul fără clape.

sâmbătă, 8 februarie 2014

Epitaf

Sunt suflet sucit în resac,
Orbit de vremi ncâlcite,
Dar mintea-mi nu-i într-un sac,
Combat (mai pot, oare?) timpuri puchite.
Dezordini, cumplit, m-atrag către larg,
Lungesc cuvinte-n non-sens,
Văzând, sperând către-un prag,
Dar totul se scurge-ntr-un cens.
Plătesc păcate ce-adună
Greşeli multiple din gene.
Sunt clopot, ce-alene răsună,
Curriculum vitae din lene.

vineri, 7 februarie 2014

Rugăminţi de dincolo

Mă odihnesc aici, dar sete mi-e.
Apă daţi-mi, sau licori din vie,
Chiar şi-o glajă de răchie.

Mi-e bine aici, dar mi-e şi foame.
Fripturi aduceţi, cu un pic de pită,
De porc, de oaie sau de vită.

Fie, mai aduceţi şi un cânt.
Nu lăutari cu false tremuri,
Ci Leşe cânte-mi alte vremuri.

De nu-i prea mult, mai aduceţi
Şi-un pic de soare,

Vântul, şi o ploaie cu răcoare.

joi, 6 februarie 2014

Cavalerul tristei figuri

Hristos s–a ’mbrăcat în armură,
Descins de pe crucea durerii,
Întrupându-se în Don Quijote,
Cavaler târziusans peure et sans reproche.
Ticăloşiile lumii deşarte
Îl chinuiau cu aripi de mori nebune.
Obraji-i sunt supţi de foamea dreptăţii,
Ochii, adânci-n orbita durerii,
Privesc lumea de circuri perverse,
Căutând albul curat al lumii visate.
Speranţa face loc, cu greu, stupoarei,
Stupoarea cedează locul resemnării.
Nemaivăzând în lume vre-o speranţă,
Aruncă, resemnat, armură, lance şi tărhat,

Şi se-ntoarce resemnat, pornind spre-o nouă cruce. 

miercuri, 5 februarie 2014

Aşteaptă!

 Glasuri albe către-un colţ mă-ndreaptă:
,, ˗Aşteaptă!’’
Ca-n transă văd, prin sticla mată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Să mă ridic, voiesc, o treaptă:
,,˗Aşteaptă!’’
Dreptul am să fac o bună faptă?
,, ˗Aşteaptă!’’
E rândul meu să iubesc o dată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Mi-e sete şi gura mi-e uscată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Să mă dreg, aş vrea, făcând-o lată:
,, ˗ Aşteaptă!’’
Mi se zice, de plătesc o rată:
,, ˗Aşteaptă!’’
Dar, sunt sătul de viaţă şi de soartă!
,, ˗ Aşteaptă!’’




vineri, 31 ianuarie 2014

Autoportret


Pe sârma mea, întinsă ca o strună,
Privesc în jos, cu teamă şi ruşine,
În echilibrul prea precar,
O boare e de-ajuns.
Dorinţa grea spre tot mereul nou
Mă devorează, precum Cronos pe ai săi.
Eu singur muşc din mine,
Ard în autodafeuri de nelinişti,
Iar instabila-mi fire
Caută schimbarea, noul, cu sahariană sete.
Mai bine mă năşteam clepsidră,
Întors de-o mână grijulie,
Clipa s-o reiau mereu.

joi, 30 ianuarie 2014

Teoria echilibrului


Mersul e anevoios,
Dacă mergi cu capu-n jos,
Şi picioarele-s certate,
Fiecare vrând dreptate.
Lichid nu mai am, de frână,
Mergând, astfel, într-o rână.
Iar ...bujia e umflată,
Dar, p´un gard e rezolvată.
Strada mea, cândva normală,
Acum parc´a dat´n boală.
Pasul, deşi pus corect,
Nu se aşează unde-i drept,
Când la deal, când e la vale,
Când e sus, când jos la poale.
O greşeală-i undeva,
Abordăm, deci, altcumva!
Pun întâi pe stângu´ jos,
Scot pe dreptul de sub dos,
Hotărât mă trag în sus,
Dar, ...elanul mi s-a dus.
Trăii o mică decepţie,
Fiind greşeală de concepţie.
Să repet: întâi pun dreptul,
El fiind mereu deşteptul,
Stângul, doar de sprijin este,
Dară dreptul este peste!
Şi le-am zis că n-au respect,
Nevoind să meargă drept.
Printre aburii de vin,
Amintindu-mi de Darwin,
De puteri fiind deja stors,
Spre origini m-am întors,
Şi-n patru labe aşezat,
Într-antâi´ porni prin sat.
Deşi spre casă dădeam zor,
Nici aşa nu fu uşor,
Ale naibii mergătoare,
De obicei mai răbdătoare,
Se apucară să gonească,
Cu zel dorind să mă servească,
Cu All Inclusive oferite,
Dar, la adrese... diferite.
În fine, poarta´m nimerit,
Dar, privind nedumerit,
Am zărit, sfinte moaşte!
Una, două, ... chiar trei broaşte.
Deşi la înălţime potrivită,
Prima-ncercare fu greşită.
Luminat de inspiraţie apoi,
Eliminând întâi pe cele noi,
Un ochi cu îndârjire cată,
Ca la cătare în armată,
Celălalt ţinând de şase,
Unde chiar aşa rămase.
În sfârşit, cu chiu, cu vai,
Cheia undeva băgai.
Na belea, altă problemă,
Cu sucitu-i altă schemă!
La stânga, sau la dreapta?
Ce noroc, deschisă-i poarta!
Terminat, pe brânci întins
Mă mustrai, jumate-n vis:
Ce efort, ce sacrificiu,
Numa´, numa´ pentru un viciu.
Ce ruşine, decădere,
Pentru o votcă şi o bere.
Însă, gata, nu mai pot,
De mizerii, de tot, tot...
Şi de mersul ca pe bile:
De mâine-mi iau rotile.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Călugăreni

(alcoepopee)


Cu venerație m’aplec
Pe-o carte de istorie,
Iar ochii mi-i petrec
Peste vremi de glorie.
Aveam, cândva, oșteni, eroi,
Spătari, hatmani și bani,
Iviți la vremuri de nevoi,
Gonind năpârci, gonind dușmani.
Unul însă, dintre toți,
Cu barda-i mare scânteind,
Viteaz între viteji-i soți,
Se 'nalță, măre, strălucind.
Afost Mihai, ca brav știut,
Oștean măreț, cu trupul falnic,
Ce, din renume nume și-a făcut,
De sânge de dușman degrabă darnic.
Și a dat și el, cum știm cu toți,
O grea și lungă bătălie,
Cu otomanii răi și hoți,
Pe Neajlov, 'n răgălie.
Graba-i, însă, fără rost,
Și, chiar de-avem regrete,
Întâi vedem cu toți ce-a fost,
Și-ntoarcem fila pe-ndelete.

Într-o zi senină, chiar frumoasă,
După alta, cam ploioasă,
La Călugăreni’n luncă,
Două oști se-așează-n dungă.
Din Anatolia și de aiurea adunați,
Iată-i drepți, disciplinați,
Ieniceri, spahii, pașale,
Iar, în față, ...baclavale.
Peste gârlă, buluciți,
Stau rumânii îndârjiți,
Uniți  n umeri, zid divin,
De elită băutori de vin.
Al doilea șir, la privată așteptând,
Că, când în luptă-i vine rând,
Stânci stăteau, tăcuți și tari,
Și cu mâini în brăcinari.
În ăst timp, pe cai de soi,
Se-ntâlniră doi eroi,
Sinan-pașa, general vestit,
Și Mihai, vodă ...sictirit.
Mihai, tras la față, îngrijat,
Privi la Sinan parcă supărat.
Cu ochii roșii, de la vin sau groază,
- cronica nu consemnează -,
Zise plin de demnitate:
,, Bre Sinane, eu n-am carte,
Dar, tot știu să socotesc,
Și, de-n jurul meu privesc,
Văd, pe-ai tăi, nenumărați,
Iar, pe-ai mei, câțiva fârtați.
Ș'apoi, nu știu, mi-este jenă,
Dar, mă chinuie-o migrenă...
Mi-este greu să călăresc,
Dar'mite să războiesc.
Rogu-te, tu ura-nmoaie,
Pun' butelcă la bătaie."
Brusc din plictis trezit,
Zise Sinan răgușit:
-,, Cum, te tragi cu min’ de toartă?!
Noi suntem Sublima Poartă!
Tu, ce crezi, c'aici-i șagă?
Hai, încearcă și mai bagă!"
-,, Bă, cum văd, la voi nu plouă.
Na, de sete bag și două,
Zise Mihai, cu speranță,
Turcului cel tare-n clanță."
-,,Măi valahe,  ’s informat,
Și-am venit documentat,
Că, în anul ce trecu,
Căcălău de struguri fu."
-,,Fir-a dracu  de iscoadă,
Să aibe dureri la noadă,
Usca s-ar la mătărângă,
Să-i rămână gura strâmbă!.."
Zise vodă-ntr-o suflare,
Blestemând în gura mare.

La tratative-i semn de stat.
Sătui răcanii de așteptat,
Văzând stăpânii dându-și palme,
Întrecându-se-n sudalme
Și în cuvinte grele de ocară,
Tot cu vorbe se-mproșcară:
-,,Bre rumunule, tu mie-mi da
Pe frumos rumunka ta,
Kă și eu la tine dau,
O spurcata buna-rau" .
- ,,Ce tot zici, mă sâkâdâm,
Mama ta de ildârâm...
Lasă, bă, c-am fost în haită,
Și-n harem am dat o raită,
Iar, la anu’, niște pici
N-or să aibe ochii mici" .

Dintr-o dat’, rotindu-și calu’,
Furios Bravu’ ca valu’,
La'l său semn, mișcând cu grabă,
Trec tunarii iute-n treabă.
Pive-ncarcă, și bombarde,
Treascuri lungi și multe darde,
Și-nspre turci precis descarcă
Butii mari, și iar încarcă.
Turcii, potopiți de vin,
Pe rumâni îi văd cum vin, și vin...,
Strâns la piepturi cu ulcioare,
Alții, dârji, cu mari pahare.
Și, simțind cum capu-i doare,
Strigau, măre, ’n gura mare:
-,,Na belea, Allah ekber!
-,,Săracii, au și ei boier  ,
Îi căinau, miloși rumânii,
Tot ciocnindu-se cu spânii,
Care, fiind drept credincioși,
Făceau cruci evlavioși.
Alții, însă, mai căliți,
De baștani călăuziți,
Aruncau cu mână bună,
Babaroase-n semilună.
Iar spahii sunt machiți
... Și pedeștrii, cu caii matoliți.
Invocând pe Iisus cerescu ,
Unde-i greu e ș un Buzescu.
Unul, chiar, e tot călare,
Pe ... butoiul cel mai mare,
Vajnic mânuind pocalu',
Cu greu strunundu-și calu' .
Preda însuși, cu avânt,
Cu doi turci ținuți de gât,
Nu de alta, dar, din șase,
Trei picioare le rămase.
Iar Mihai, de-ai zice pește,
Grea butelcă prăpădește,
Iară alta, apăsat,
Peste turci a răsturnat.
Secerați, căzuți pe brânci,
Curg șiroaiele din turci.
Sinan însuși, sus pe-o doagă,
La profet, pilit se roagă:
-,,Mahomed, fă balta seacă,
Că ghiaurii mă îneacă!
Auzindu-l un spahiu,
Grăbit zise: ,,Ești diliu?
Oricum, târziu estem,
Abia scăpați de un blestem.
Vinul interzis e în Coran,
Deci, să-l ducă într-un han.

Deși-i plină de viteji,
În câmpie'n afli treji.
Și, de-i numeri, dacă vrei,
Poate sunt vre-o doi sau trei,
Ș ăia, vai de mama lor,
Trag să moară, bând de zor.
După friptane, după vin,
Sunt plini de snagă și de ...slin.
Și, de-atâta luptă, iată,
Dușmani, prieteni, la grămadă,
Prăbușiți ca porcii, în noroi,
Sforăind se cred eroi.

După luptă, ’ncet se așterne,
Peste câmp niște ...miresme.
Soarele, ce-i încă tare,
Trist privește-n larga zare,
Dar, apoi, urechi ciulește,
Simțind vuiet care crește.
Icnete, oftături și gâfâieli,
Gemete, opinteli și râgâieli...
Și, dospind adânc din mațe,
Alte zgomote, mai hoațe.
Spre apus, de-acu creștin, deși tace,
Gândi soarele: "Odihnească-se în pace!"

marți, 28 ianuarie 2014

Vica, Rica, Ana, Mica…

Sunt nostalgic, …şi sensibil,
Sunt frumos, irezistibil...
Într-o zi făcui socoate
La hogeacurile toate,
Vica, Rica, Ana, Mica,
Să îmi aflu, deci, gagica.
Prima fu, îmi pare, Rica,
După care vine Vica.
Fu şi Ana, dar şi ...Mica.
Phee, ce femeie fu gagica!
Sau fu Vica după Rica,
Mai apoi şi Ana, Mica?..
Pfui, mă-nvârt în giratoriu,
Hai s-o iau aleatoriu.
Deci, începem tot cu Vica,
O bifăm acum pe Rica...
Fură ele şi mai multe,
Dar, tot astea sunt în frunte.
Na, de socotit, la dracu,
Îmi amorţi abacu.
Oftând, de dileme încărcat,
La drum porni cu cugetul curat,
Şi, aşa, pentru respect,
Luai din piaţă un buchet.
Vica, deci, al listei cap,
Strâmbă gura ca la hap.
Cu ochii scăpărând spre mine,
Mă făcu cum e mai bine.
Mai întâi, că sunt lăbar,
Că-s zgârcit şi găozar...
Şi că am, şi că nu am,
Ba, că-i mică, ca de nan.
,,Boule’’, îmi zise-n doară,
,,Tu nu vezi că nu se scoală,
Şi de bei din sfânt potir,
Şi de-o ungi, belşug, cu mir?’’
Făcând semn în sus cu’n deget,
Uşa-nchise fără preget.
Şi-am plecat, că e dilie,
Vedea-o-aş pe năsălie!
Bine, zic, o şterg pe Vica,
De pe listă urmând Rica.
La hogeac ajuns, dar vai!
Drac mă puse de strigai.
Când văzu cine-i la poartă,
Ulcea apucând de toartă,
Înspre cap mi-o repezi,
Cu’n cucui de mă trezi.
Obosită de-a ei trudă,
Zise Rica cu obidă:
,,- Mai anţărţ, când ne-am iubit,
Fir-ai tu de afurisit,
Mai bine-ţi crăpa rânza,
Şi topită-n gheen’ osânza,
Că, de eram cu’n mort,
N-aveam parte de-un avort’’.
Tot fugind în jos, la vale,
Mica, na, ’mi ieşi în cale.
Cum sunt domn, o salutai:
,,- Bună, Mico, te opreşte, de nu-i bai’’.
Dar, ea, deodat, şi trosc, şi pleosc,
Două labe mă-nroşiră fără rost.
Lăsat pe dată fără grai,
Monologu-i ascultai,
Vorbele-i pornind şuvoi,
Mă-mproşcară cu noroi:
,,-Farseur, curvar şi hoţ,
Mi-ai promis că-mi vei fi soţ,
Dar, de tine călărită,
La sfârşit mi-ai zis că-s sită’’.
Abandonând şi noua pistă,
O pierd şi p’asta de pe listă.
Hei, dar Ana, nu se poate...,
Ea e mai presus de toate.
Cu nădejde, deci, eu sun,
Încălzit de gândul bun,
C’am ajuns şi unde trebe,
Nu la ştoarfe şi otrepe.
De îndat’, în cracii goi,
Apare ana, cam ...vâlvoi.
Respirând cu greu din foale,
Îmbrăcată ...fără ţoale,
Mă privi un pic confuză,
Dând să-ncheie a ei bluză.
Iar din cas’ veni strigare:
,,- Hai, femeie, c’ncă-i tare!’’.
Trist plecai, cu cap umil,
Şi buchetul inutil,
Mai gândind: ,,ce sunt, ce-am fost!

Dintr-un domn ieşi un prost’’.

luni, 27 ianuarie 2014

Cocoş sunt

Prin metempsihoză sunt moşit,
Din altă viaţă fiind ieşit,
Trufaş plimbându-mă-n ogradă,
La găini aruncând ocheadă.
Distins scurm în găinaţ,
Privind cerul cu nesaţ.
Mândru sunt, vocea-i de bard,
Cocoţat pe câte-un gard.
Porumbaca, dolofana-n bătătură,
Amorezată ţine cură,
Gândind să moară din amor,
Decât friptă-ntr-un cuptor.
Ca de juncheri mândri pinteni,
Pe copane jucând sprinteni,
Mă separă cu o clasă
De mulţimea codcodoasă.
Accept omagii complezent,
Căci sunt nurliu, şi sunt potent,
Iar, cu penajul graţios,
Veşmântul e bogat, lucios.

duminică, 26 ianuarie 2014

Necazuri în ţintirim

Ah, ce dramă, ce plictis!
Să stai lâng’un pelvis,
Călare pe un femur,
Cam imberb şi imatur.
Colo zace o tibie,
Cu urme de scabie.
Tigva asta, parcă-n vrie,
Este clar, este zurlie!
Oh, o coastă mă apasă,
De la una ce fu grasă.

Refren:
Astea nu au graţie,
Şi nici educaţie.
Grosolane, mari şi late,
Şi nici măcar spălate.
Zdrăngăne, păcăne şi ţăcăne.

Mie, din născare nobil,
Aşezat lâng’un ignobil!...
O coloană, nu prea dreaptă,
La ureche-mi zice-n şoaptă:
,,- Ştiu pe una, frumuşică,
Cu un ort, şti tu, adică...
E proaspătă, d’anţărţ,
Ca o damă de pe cărţi’’.
Indignat, mă uit la lepră
Şi îi dau peste vertebră.

R:

Nu se poate, e prea mult,
Sunt de rasă şi sunt cult.
Mari merite, nu orice,
Sunt trecute-n în urice.
Sunt ...os domnesc,
Ce urmaşii îl cinstesc.
Sunt erou, am decoraţie,
Cer, deci, reparaţie:
Dintre ...resturi să fiu dus,
Şi în drepturi eu repus.


R:

vineri, 24 ianuarie 2014

Esop

Esop, bătrânul, cred că-l ştiţi,
Cocârjat, cu obrajii tăbăciţi,
Într-o zi îi fu dat,
În toiagu-i rezemat,
Să vadă cerul cu alţi ochi,
Ca trezit dintr-un deochi,
Ajungând la gândul elevat:
˗ ,,Măi, ce soartă de căcat!’’
El privi călduţul soare,
Frigurat de blânda boare,
Iar, din barba colilie,
De und’ivită, nu se ştie,
O insectă lenevoasă se întinde,
Şi de-un fir de păr se prinde.
Gestul, însă, nu e lubric,
Căci, deşi femelă, este ...puric.
Esop, însă, la detalii neatent,
Fiind un pic cam neglijent,
Către sine îşi vorbeşte,
Privind fără rost la deşte:
˗ „De eram, cumva, Shakespeare,
Să scriu versuri cum respir,
Eram celebru, ca Allighieri,
Care a scris, de fapt, mizerii.
Dar, ca-n orice democraţie, zeii,
Fiind în astă lume greii,
Ca rob, nu-mi dară mie,
Despre eroi dreptul a scrie.
Depre Ahil, Hercul, Quijotte,
Nu pot, deci, să am nici note.
Persecutat, necunoscut,
Cu talent, deşi îs slut,
De zei, să scriu fui condamnat,
Doar de animalele din sat,
De elefanţi, furnici şi-un leu,
Şi ce-o mai lăsat Dumnezeu.
O să pot, pân-o să mor,
Să culeg numai folclor.
Soarta findu-mi o codoaşă,
Am noroc că am cocoaşă.
Şi, la vremi de supărare
O mai mângâi, scoasă-n soare.
E discretă, nu vorbeşte,
Dar, m’ajută creştineşte.
Nu c’ar face cine ştie,
Dar mă-ncarcă d’energie.
În cultura cea de gang,
Uni-i zic şi ying şi yang.
Dară vorba n-o lungesc,
Iară verbul îl opresc:
Nu ştiu, dracu’, cui să scriu,
Pe locul meu eu vreau să fiu,
Între clasici, de se poate,
Mai cu talent, mai dând din coate’’.

joi, 23 ianuarie 2014

Să mă beţi, să mă mâncaţi...

Aruncând priviri în jur,
Văzând timpul ca un fur,
De ani trupu-mi fiind arat,
Mă gândii că nu v-am dat
Ca să beţi şi să mâncaţi.

Depănând al vieţii fir,
Din suflet făurii potir.
Cu lacrimi am udat ogor,
Semânat cu bobi de dor,
Ca să beţi şi să mâncaţi.

Din al inimii prea-plin,
Pocalu’ îl umplui cu vin,
Iar din vise făcui sită,
La făina pentru pită,
Ca să beţi şi să mâncaţi.

Gânduri am avut curate,
Dar, ca sarea în bucate,
Nu am fost mereu cum vreţi,
Neştiind dacă puteţi
Ca să beţi şi să mâncaţi.

Un pic poposind din drum,
Vă dau tot, aici, acum.
Din al inimii desag,
Tu, şi el să luaţi cu drag,
Să mă beţi să mă mâncaţi.