Neputinţă

Un urlet se ridică tăcut,

Durând de neputinţă.

Zilele se petrec anost,

Scurse pe cărări dezlânate.

Aerul are gust de venin,

Iar cerul s-a colorat anapoda,

Modificând cromaticul firesc

Al lucrurilor şi al fiinţelor.

O umbră, fantomă abia văzută,

Se plimbă printre oameni fără rost,

Repetând automat gesturi şi vorbe,

Învăţate de mai de mult,

Frigând de inutil, boală abia inventată.

Lovite, simţurile s-au atrofiat,

Învecinându-se cu nesimţirea.

Întrebări fără rost, mustind de absurd,

Cotropesc rapace capul...

Absurdul naşte monştri de închipuiri,

Ca o colcăitoare vermină,

Alăptaţi la sânul inutilului.

Rugă*

Cei ce au auzit de el,

să plângă pot, când moare Făt-Frumos.

Sorele, să-l plângi poţi face,

când ştii că a existat un soare.

Mâna blândă a bunicului o poţi regreta,

doar când trăieşti mai mult ca el.

Dar nouă, nouă care am avut prea puţin soare,

cine ni-l repovesteşte pe Făt-Frumos,

sau ne readuce sub mâna blândă a bunicului?

Soarele nostru a fost întunecat

de ciuperca ucigaşă a perfidiei.

Făceţi-ne un nou soare, vă rugăm,

alb şi mare, şi curat!

Înviaţi-l pe Făt-Frumos şi, mai ales,

daţi-ne restul de ani la care avem dreptul!

Dacă tot n-aţi făcut ce trebuia,

faceţi măcar atât:

luaţi-ne cu voi înapoi în viaţă,

acolo unde ne este locul.

Nu ne lăsaţi aici, unde nu-l mai avem

nici pe Făt-Frumos, nici pe soare şi nici pe bunicu’!

*pentru copiii morţi în decembrie 1989