Lăcomie

Sunt cel mai bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat, umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa, nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi, cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv, m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.

Dumnezeu, colegul meu

Dumnezeu s-a născut odată cu Mine, şi Am crescut împreună de când aveam pantaloni în vine. Câte prostii nu Am făcut Noi, cu brio întrecându-ne amândoi. Crescând, Mi-am dat seama că El este mai creativ, iar Eu mai contemplativ. La şcoală, Dumnezeu era elevul model, luând numai zece, dacă nu mă înşel. Strălucea mai ales la chimie şi la fizică, susţinând că lumea poate fi creată la o adică. La chimie-n laborator, într-o zi a creat materia din nimic, nu prea mult, doar un …ibric. Eu nu mă puteam măsura cu El, fiindu-I ca un Watson, nu de tot tembel. Ca biograf, notam ce făcea şi eram atent la ce zicea. Mai târziu Am scos Biblia, o carte, oamenii putând citi în ea aceste fapte. Dar, să nu anticipăm, povestea, deci, s-o reluăm. Mai târziu, strălucit student, folosind sârmă şi-un patent, El a obţinut suficientă materie, creând universuri în serie. Sori după sori, comete, chiar şi luna, au fost, pe drept, muncii Lui cununa. Venindu-Mi într-o zi sorocul, pe Eva ’n cale Mi-o găsi norocul. După felicitări, masă şi dans, El fiindu-ne şi naş, ne zise cu glas poz-Naş: Vă iubiţi şi Vă înmulţiţi. Şi, Ne-am înmulţit, dovedind că procreerea nu-I un mit. Într-o zi, după siestă, Mi-am pus cravata şi o vestă şi m-am dus la Naşu’ acasă, fiind poftit la masă. Ajuns acolo, Am bătut şi Am intrat, fiind, fireşte, invitat. Înăuntru, întuneric, ba chiar beznă, de ceva Mă lovii la gleznă. Pipăind pe lângă pereţi, de vocea Lui ghidat, ca pe orbeţi, apăsai pe ceva, la întâmplare, deodată izbucnind în cameră explozii… solare. Văzui, deci, o odaie în lumină, cu …lux de mobilă plină. Aici, meritul trebuie să-Mi fie redat, iar Biblia, fireşte, de rectificat: Eu Am adus lumina, Dumnezeu contribuind doar cu bobina. Mai trebuie ceva la poveste, un necaz apărând în înălţimile celeste. Aşa cum se ştie din tot veacul, în Rai îşi băgă coada dracu’, care, cu ţâfnă şi împroşcând pucioasă, răspândi ideea caraghioasă, că el e adevăratul Creator, find aprobat de acoliţi în cor. La supărarea Mea, ca martor, Dumnezeu adăugă mânie, alungând pe tartor. A fost veselie mare în Rai, jale mare-n Iad, cu strigăte şi vai. Aşa Am adus umil aport la zicala: ,,cel mai bun drac e dracu’ mort’’.