Un nuc şi-un ţintirim

În ţintirim este un nuc. Nucul a fost montat de ciori. Ţintirimul a fost montat de oameni. Nucul este al ciorilor, iar ţintirimul este al oamenilor.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Când moare un om, acesta este dus în ţintirim, unde este săpată o groapă, iar oamenii-rude şi oamenii-prieteni se aşează de jur-împrejurul ei şi bocesc. În nuc nu sunt gropi. Dar, când moare o cioară este dusă în nuc, iar ciorile-rude şi ciorile-prieteni se adună de jur-împrejur şi croncănesc.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Ciorile şi oamenii nu se amestecă. Ciorile, când le moare cineva, nu coboară pe pământ să jelească, iar oamenii, când le moare cineva, nu se urcă în nuc să croncănească.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Din şapte în şapte ani, ciorile şi oamenii se întâlnesc, ciorile în nuc şi oamenii în ţintirim, şi-şi jelesc şi-şi croncănesc fiecare mortul lor. Nu se ştie de ce, dar nu se abat de la obicei.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Nucul se usucă. Ţintirimul nu se usucă. Atunci când nucul se usucă, ciorile aduc alt nuc, pe care îl montează în acelaşi ţintirim. Morţii nu se termină niciodată şi mereu este nevoie de un nuc și-un țintirim.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Oamenii mor pe rând, așa că nu se sapă decât o groapă. Și ciorile mor pe rând, deci nu este nevoie decât de un nuc. De aia, în țintirim sunt tot mereu o singură groapă și un singur nuc.

Așa s-au înțeles ciorile cu oamenii.

... în norocu’ meu

Nu-l știam, nu l-am văzut,
Multă vreme am crezut,
Că nu am, sunt văduvit,
C-așa mi-a fost hărăzit,
Că trăiesc și fără el,
...și-alte gânduri, tot la fel.
Da-ntr-o zi, ce văd în zare?
O ceva, o... sperietoare.
Dă să vină către mine,
Se întoarce, iarăși vine...
Când pe aproape se arată,
Mi se pare parc-o pată.
Că-i urât, urât ca dracu’,
Fiert la față cum îi racu’,
Și cu bube, slăbănog,
Pe deasupra și olog.
E beteag, săracu’, și năuc,
Și, ca mine-i singur cuc.
Și nu-i prost, dar ce folos,
Căci, în tur, de tot e ros.
Dar, văzându-l cam ușchit,
Ezitant și-mpleticit,
Îl înșfac și-i trag o labă,
Și, încet, șoptesc în barbă:
“-Băi, mișele, tu ce crezi?,
Că te las ca să te pierzi?
Iar în lume să te duci,
Și pe alții să-i încurci?!
Nu, ia-ți gândul, nu de alta,
Chiar de neschimbată-i soarta,
Să mă laud, că și eu
Am, ca toți, norocu’ meu.”

Surâsul trist de claun

Seara, sub lumini, la rampă,
El face, … face giumbuşlucuri,
Lâng’un picolino şi o vampă,
Se strâmbă, cade, face trucuri.

La acrobaţi, contorsionişti,

Zâmbind, ...zâmbind nostalgic,
Priveşte el cu ochii trişti
La cercul de lumină magic.

Iar gândul, nemilos, ‘napoi îl duce,

La vremi, ...la vremi apuse,
Ce demult le puse cruce,
Cu regrete demult scurse...

...când era şi el, acolo sus,
Atlet tânăr, ...tânăr acrobat,
La trapez, aruncat şi dus
De adrenalină-n zbor purtat.

Şi Lola, uşoară ca o boare,
Iubita, ...iubita parteneră,
Cu mâna ‘ntinsă-ncrezătoare,
Zbura involtă, o gazelă.

Într-o seară, ca şi alte, tot banală,
Soartă, ...soartă blestemată,
Din strânsoare mâini scăpară
Viaţa dragă, ce-i curmată.

Lungind mâna spre iubită,
Îşi dă, ... îşi dă drumul îngrozit,
Şi-n mişcarea sa pripită,
El pluteşte nesfârşit.

În vârtej, căderea-i terminată
În nisipul, ...în nisipul din arenă,
Ca păpuşă dezmembrată,
Scoasă prea curând din scenă.

Pe scenă-ntors, primit de milă,
Tânăr, ...tânăr chip machiat,
Şi trup schimonosit în silă,
Prematur cu zâmbet emaciat.

Nu asta-i viaţa ce-a dorit,
Dar râde, ...râde, deşi-l doare,
C-a pierdut tot ce-a iubit,
Şi iubeşte tot ce n-are.