Prin
viață mă plimbam alene,
Simțind
trupul tot trudit,
Apăsată greutate-n suflet
Și
pe cuget, călător prea obosit.
Eram
pe undeva, dar ce contează,
Simțeam
pământul că se-nalță,
Iar
cer înșelător coboară cu lumini,
Eram...
cu ale mele, agasat,
Între
lumi și vise atârnat.
Când
ea, din nimic apare,
De
vis făptură, Afrodită,
Trup un duios și cu chemări,
În
diafane, lungi lumini vălită.
Pierdută-n
pletele de aur,
Ațin
o floare proaspătă, gingașă,
Dimineți
cu luciri de rouă,
Și
simt cam ușor devin,
Subjugat
de chipul ei divin.
Ochi
de cicoare blând privesc,
Și-i
glas de verde malahit,
Diafan
sunând ca harfa:
"Sunt
Moartea, și am venit!.."
Deși
la mine le știam,
Vorbele
nu le-am găsit.
Mâna-ntinsă luând-o totuși,
Cu
sfiiciune pielea sărutând,
Mirosul
alb și dulce îmbătând.
"-Dragul
meu, ai suflet bun, ești ales",
Continuând
cu glas de heruvim:
"-Păcate
n-ai de luat în seamă".
"-Firește",
bâigui, "nu-s creștin".
Cu
dărnicite vorbe Ea-mi promise
Că
mă duce unde Lumina-i umbră
Și
umbra luminează,
În
regatul umbrelor de tuș,
Cu
ochi catifelați, de pluș.
Și
unde-i de narcise și zambile boare,
Ce
noaptea-i amăruie și-i miere la lumină...
Năuc,
la ea ca prostu' tot privesc,
Negând
norocul ca ivit din tină.
Dar,
brusc oprită-i din ofertă,
Fiind
chemată la alt caz,
Unde
unu', ce privea spre-o gârlă,
Pe
un pod, pe undeva, urgent,
Avea
nevoie de asistent.
Doar
apucă să-mi mai zică:
"Amânăm,
rămâi, așteaptă,
Căci
mă întorc cândva la tine",
Îmi
aruncă iute-n șoaptă.
