Într-o zi, vântul îmi fluieră alene la ureche:
--Te iubeşte.
Am dat din mână cu lehamite:
--Cine vorbeşte!
Ca scaiul ţinându-se de mine, şugubăţ, iar suflă:
--De fugi de ea, este-n zadar.
Agasat, dând ochii peste cap, i-am răspuns:
--Eşti mesager, aşadar?
Neaşteptat oprindu-se din fugă, vântul mă privi în ochi:
--Mai mult ca mine eşti bezmetic.
I-am întors-o, din fire ştiindu-l nestatornic:
-- Nu voi sfaturi de venetic!
Dar el, înfăşurându-se în jurul meu, sâsâi cu viclenie:
--Nu-i aşa că înc-o vrei?
Supărat, privindu-l drept, i-am întors-o cu obidă:
--Pleacă, până număr pân’ la trei!
De mână strâns mă prinse Necuratul:
--Jos te aşteaptă-n poieniţă…
Smulgându-mă, ironic i-am răspuns:
-- …şi are-n păr o coroniţă!
Supărat oleacă, la ceruri cruce mare înălţând, zise vântul:
-- Pfui, da prost e doamne, stuchel!
Întâiaşi dată privindu-l cu speranţă, mă bâlbâi, totuşi cu-ndoială:
--Nu cred, norocul meu îi chel.
Purtat de mână-n poieniţă, văzui acolo …o părere:
-- Dar, nu e vie, nu e trează!..
Vântul, iar şăgalnic, în faţă-mi râse:
-- Şi ce, contează?
