Dacă nu e, nu e...

Dacă Dumnezeu ar ști

cât e radical din nouă,

eminent elev ar fi,

dar, nici una și nici două,

Că-i umanist din fire zice,

că-i mai atras de-o siglă,

de-o parolă chiar cu Nietzsche,

decât de vulgara riglă.

Nu mai știu să-nșir acuș,

d'ăștia de ai lui mai zise,

Goethe și Voltaire, Brâncuși,

și-altu, ...Byron e, pare-mi-se.

Pitagora e scos din schemă,

n'are șarm, e sec, e ...clei,

c'are-n cap doar teoremă,

fără iambi, distih, trohei...

Toate-s bune, dar, de scris,

e mai greu, constată el,

verbu-n rimă-i doar în vis,

nu se leagă nici de fel.

Și-atunci mâna și-o îndreaptă

către pensuli și culori,

dar, de zis și pân' la faptă,

calea-i lungă uneori.

Sâcâit, deci, de eșecuri,

din scriptură, deși criptic,

delușește printre rânduri

că-i mai bine să fi ...critic.

Păcatele noastre

Știați că Dumnezeu s-a rătăcit? A luat și el o dușcă și s-a'mpleticit.

De fapt, El nu este așa cum credem, sau  cum în icoane îl vedem.

Uneori e fără de păcat, alteori de belele-i cocoșat,

dar, să știți, le ia pe toate El, ca noi, eu, tu, să ne ușurăm nițel.

astfel, dacă ne sucește capu' o pițipoancă și ne închipuim o dăruită fofoloancă,

El repede cugetul ne-ndreaptă și se duce, la ureche-i sâsâie în șoaptă:

̶ „ El e supus greșelii, e nebun, eu la păcate sunt imun.

Mă dezleg ușor de fapte necurate. El ...e grav!!, e păcătos, nu poate...”

Și-așa, fără să vrei, scapi de un păcat, două, trei...

Alteori, de vrei s-arunci o minciunică, c-ai întârziat la ședință adică,

(mare brânză, e clasică de acum), el te abate din al greșelii drum,

și-ți zice că asta-i erezie, nu că-i rău, ci-i lipsit de fantezie.

̶ „Eu când eram ca tine” îți zice, „mă descurcam mai bine, amice”.

Și-ți mai spune, poate pe drept, că ești „tont”, „prostovan”, „inept”...

Și-așa, spre parezamplu, talentul și-l arată divin, măreț și amplu,

și o minciună iute El croiește, de rămâi mai mut ca un pește.

Are talent, ce-i drept, dar te refuză ca adept:

̶ „Tu trebuie să faci ce zice popa”, zice, mereu trebuie să îți explice.

Deci, soartă grea are , săracu, să-l păcălească și pe dracu',

doar-doar oi rămâne tu curat, păcate să le ia pe toate-i este dat.

D-aia, am zis, să-l ajut și eu, acu, că a dat de greu,

și cum îi rătăcit și puțin matol, nu pot  în șanț să-l las, că e nasol.

Îl apuc cu greu, Îl salt, de-ncordat mă ia cu cald,

că e, totuși, Dumnezeu și-i mare, dar ...picioare nu mai are.

El nu vrea, lovit de streche, și-mi răsuflă la ureche:

̶ „M-am turtit, dar nu e drept, tot mereu să fiu perfect”.