... în norocu’ meu

Nu-l știam, nu l-am văzut,
Multă vreme am crezut,
Că nu am, sunt văduvit,
C-așa mi-a fost hărăzit,
Că trăiesc și fără el,
...și-alte gânduri, tot la fel.
Da-ntr-o zi, ce văd în zare?
O ceva, o... sperietoare.
Dă să vină către mine,
Se întoarce, iarăși vine...
Când pe aproape se arată,
Mi se pare parc-o pată.
Că-i urât, urât ca dracu’,
Fiert la față cum îi racu’,
Și cu bube, slăbănog,
Pe deasupra și olog.
E beteag, săracu’, și năuc,
Și, ca mine-i singur cuc.
Și nu-i prost, dar ce folos,
Căci, în tur, de tot e ros.
Dar, văzându-l cam ușchit,
Ezitant și-mpleticit,
Îl înșfac și-i trag o labă,
Și, încet, șoptesc în barbă:
“-Băi, mișele, tu ce crezi?,
Că te las ca să te pierzi?
Iar în lume să te duci,
Și pe alții să-i încurci?!
Nu, ia-ți gândul, nu de alta,
Chiar de neschimbată-i soarta,
Să mă laud, că și eu
Am, ca toți, norocu’ meu.”

Refren

Pică, pică stele,
Pică jos lumini,
Fulgeri mici și fini.

Pică, pică soare,
Pică jos lacrimi,
Urme de rușini.

Pică, pică luna,
Pică jos cu spini,
Șoapte cu suspini.

Pică, pică cerul,
Pică jos patimi,
Lacrimi de rubini.

Pică, pică stele,
Pică, pică soare,
Pică, pică luna,
Pică, pică  cerul,
Fulgeri de lumini,
Urme de lacrimi,
Șoaptele cu spini,
Lacrimi de patimi.

Divanele ad-hâc

Cum se ştie, la Paris,

Primăvara, ca în vis,

Când înfloriră toate,

Arătând spre Principate,

Marii prinţi, din gură,

Culanţi ei hotărâră,

Ca-n cele locuri, cică,

Să se fac’o ţară mică.

Şi, acolo, nu doar turci,

Ci să fie sarzi şi frânci,

Şi habsburgi, englezi, prusaci,

C’alţii nu-s, poate doar draci.

Zis întâi, apoi făcut,

La alegeri, mai c’un şut,

Fură deputaţii desemnaţi,

Serioşi şi importanţi.

Crema neamului se-adună,

Să propună, să se-opună...

Unii îmbrăcând caftane,

Alţii, mai moderni, vestoane,

Gravi, boieri se-ntruniră,

Şi de-atunci nu se opriră,

Să discute despre ţări,

Gâlcevind, votaţi pe stări.

Şi pe jos, şi cu rădvane,

Se-ndreptară spre divane,

Care, însă, sunt banchete,

Că-s făcute scânduri drepte,

Nici măcar recamiere,

Precum tipicul o cere.

Li se zice, doar, divanuri,

Şi sunt luate de prin hanuri,

Unde călătorul, ostenit,

Stă c’ulcea la hodinit.

Şi, aşa, doar de obraz,

Au şi perini de atlaz.

Şi-ncepură-n adunări,

Să dezbată pe lucrări,

Despre biruri, dări, accize,

Despre paşapoarte, vize,

Şi de legi, şi de armată,

Şi „auz’, că Miţa-i moartă...”

Treburi, ce mai, importante,

Ce se cer şi rezolvate.

Printre ei e şi-un intrus,

Nu se ştie cum ajuns.

Vrând de el să-şi bată joc,

Şi să scape de... cojoc,

Mai gândind că un ţăran,

Ignorant şi bădăran,

Să înveţe-ntâi ce-i cin,

Îl cinstiră cu un vin.

Moş Ion Roată,

Pocalu’ golind-ndată,

Fără zăbavă, chiar alert,

Zise plescăind expert:

“-E Cotnari de şapte ani,

Auriu, ca aurul din bani,

Are savoare, ‘i concentrat,

De la soare-i aromat,

Şi-i, pe gât în jos,

Insinuant şi onctuos”.

Adunarea, încântată, în delir,

Tropăie ca-n vodevil,

Şi îl unge oenolog,

Ştirea apărând pe blog.

Fu prima funcţie în stat,

Ce boierii au votat.

Şi, pe ordinea de zi,

Despre unire se vorbi,

Dar sondajul nefiind clar,

Îl întrebară, aşadar:

“-Bade, dar ce zici d’unire?

Pentru-a noastră ştire,

Vor ţăranii să trăiască

Uniţi-n Ţara Românească?”

Zise hotărât Moş Roată:

“-Facem, facem, moartă-coaptă...,

Dar, boieri, noi vrem pământ,

Şi vrem plug, îngrăşământ,

Ca să punem, perie deasă,

Şiruri lungi de Tămâioasă”.

“-Moşule, frumos, dar grâu,

Galben şi-nălţat la frâu?”

“-Ei, şi grâu, dar cătinel,

Că-i mai bun un Ottonel”.

“-Măi, ţărane, cum să spui...,

Rapiţă, ricin nu pui?”

“-Rapiţa, spre marne-o ’mping,

Căci, spre centru, pun Riesling.”

Se discută, tot discută...,

Trăncănit cu vorbă multă,

De recolte şi reforme,

D’eghileţi şi uniforme,

Unii, realişti, cu zel,

Ziseră şi de şeptel.

El, cu cuşma, de plictis,

Făcând vânt, aproape-n vis,

Moşul se trezi la viaţă,

Când, cu zgomote şi harţă,

Se certau de zor boierii,

Ţinând cu văcarii, alţii cu oierii,

Şi-l cercară, ca expert,

Să le spună în mod cert,

Ce să crească, vaci sau boi,

Sau şi cai, capre şi oi?

Începând cu’n scărpinat,

Zise-ajuns la rezultat:

“-Vacă da, dar bou de ce?

Bou’aduce oareşce?

Eu cu vaca ce mă ţin,

Pentru restu’ mă abţin.

Dă viţel, poa’ să ară,

Dă şi lapte, vinu-l cară,

Pe când boul, stă ca... vita,

De te-apucă şi obida.

Chiar şi carnea, când i-o mestic,

Nu-i vânat, e... boumestic.

Deci, socoata de o faci,

Noi să creştem doară vaci.”

Şi, uite-aşa, trecură legi,

Se muncea, nu poţi să negi,

Şi de-al ţării interes,

Boierii căpătară stres,

Dar şi pravili copciate,

Şnuruite, ‘nregistrate.

Se muncea şi-n vorbă, şi-n gâtlej,

Vinul, terminat cu acest prilej,

Producând efecte secundare,

Zbierând unu-n gura mare:

“Suntem independenţi”, şi, rotindu-şi coama,

Zise, luându-şi, totuşi, seama,

“Brusc trezit, târziu în noapte:

A, ast’o zic la şapteşapte.”

Toată lumea are...

Toată lumea e bogată,
În bezele şi peltea,
Toată lumea are rată
Şi avere la saltea.
Toată lumea are ţoale,
Are tenişi şi şosete,
Toată lumea vrea parale,
Alţii barbă şi chiar plete.

Morţii au morminte,
Vii au cuvinte.
Au mamele copii,
Păsărele au zurlii.
Moş Crăciun are zăpadă,
Urşii au dureri la noadă.

Toată lumea vrea în rai,
Unde iei la chit ozon,
Toată lmea vrea pe cai,
Cu pedale şi ghidon.
Toată lumea vrea maşină,
Şi amenzi cu suspendare,
Toată lumea e de vină,
Că nu-s stâlpi cu semafoare.

Morţii au morminte,
Vii au cuvinte.
Au mamele copii,
Păsărele au zurlii.
Moş Crăciun are zăpadă,
Urşii au dureri la noadă.

Mov

Aveam camera în mov,
Şi podeaua, totu-i mov,
Chiar tavanul, clanţa-s mov
Ochii îi aveam tot mov,
În ei sufletu-i, fireşte, mov,
Şi ca pielea, păru-i mov.
Când priveam la norii mov,
Prin fereastra din zid mov,
Şi ea mov, ca cerul mov,
Aerul l-am spart, că-i mov,
Dar, mi-am zis să scap de mov,
Şi am dat cu mov pe mov.