marți, 16 martie 2021

Vremurile bune de altădat’

Un gentâlmen şi-o gentâlmenă,
El cu baston şi ea cu trenă,
Ţanţoşi, prin urbe se plimbau,
Şi-n stânga, `n dreapta salutau,

Conştienţi de-a lor valoare,
De viţă fiind, şi nu oricare,
El, ot Bârzoieşti, vestit,
Chiar cu bazoane şi pantoful găurit,

Ea, cucoană cu ten veşted,
Şi rasaţi păduchi în creştet,
În piaţă-ajunşi, în zi de vichend,
Goniţi de portofelul divergent.

Senini, văzându-şi de-a lor cale,
Fără resentimente, fără jale,
Din privire înţeleşi, la unison,
La bodegă ajungi, pe-acelaşi ton,

Comandă grav şi nonşalant,
Unui garson încet şi enervant:
--“Un platou să fie, de mici plin,
Cu scobitori, şi şerveţele, că-i festin.

Dar, pătrunşi să fie şi, toţi trei,
Cu muştar, şi bere rece, şi mujdei”.
El mai vajnic, de, bărbat,
Spre gură, doi, iute-a cărat.

Delicată, că-i păţită,
De enterocolită chinuită,
Ea, privind spre-a amintirii zare,
Croind nostalgic în trecut cărare,

Aievea vede tăcuţii servitori,
Distinşi purtând culinarele comori,
Şi conţi, contese şi chiar duci,
Bând Perignionul cu bulbuci.

Dar, reveria e curmată
De brutala notă şi de plată.
Şi, în buzunar rămaşi c-un pol,
Târşit se duc spre-un demisol.





joi, 10 septembrie 2020

Fluturele Monarh - Roman - Leonida Ivel

 

Leonida Ivel














«Doamne! Aripile, mai deştepte decât mine, îşi reiau lucrul firesc, iar eu îmi reiau plutirea. După ce pericolul dispare şi-mi mai trag sufletul, mă gândesc că e mai bine să las aripile să-şi facă treaba, iar eu să mă bucur de avantajele noii mele stări. Şi asta, deoarece fără doar şi poate este foarte plăcut să zbor. Este chiar mai plăcut decât în visele mele de copil, când mă închipuiam aviator sau cosmonaut... »

Undeva în București, o fată privește cu neputință zbuciumul iubitului ei prins într-un coșmar. În altă parte a lumii și în alte timpuri, un general de armată se îndrăgostește de fiica Șahinșahului. Iar în Japonia, un samurai se lasă vrăjit de ochii verzi ai unei gheișe.
Ce legătură este între aceste povești de dragoste?
Romanul “Fluturele Monarh” este o pledoarie pentru dragoste între EL și EA - chipuri diferite, roluri diferite, perioade de timp diferite, între împliniri și neîmpliniri, bucurii și drame, gânduri, căutări și răspunsuri.

“Încep să mișc încet și cu grijă din aripi, ca să nu se repete necazurile de prima dată, dar nu, răspund bine la comenzi, după care mă poartă firesc spre cerul înalt, cer care face parte de acum și el din noua mea lume. Obișnuința gesturilor nu mă duce însă în banal, căci ochii mei scormonesc nerăbdători cerul, în căutarea „covorului fermecat”. Iată-l!, în fața ochilor apărând curcubeul „meu”. Pot să zic chiar așa... „curcubeul meu”, având drept de unică folosință și nu întârzii să aplic regula primului venit, așezându-mă fără fasoane pe una din benzile colorate”...

Cartea poate fi comandată în mesageria de pe pagina autorului
https://www.facebook.com/leonidaivel/
sau pe
leonidaivel@gmail.com

Leonida Ivel – “Fluturele Monarh”
Preț: 21,oo lei
Format: 128x205 mm
Nr. Pagini: 144

Fluturele Monarh - roman

Am avut ocazia să pipăi pentru prima dată romanul meu "Fluturele Monarh", apărut la Editura "Cartea Românească" din Iași.

Când am purces la scrierea acestei povești mi-am dat seama că stiloul meu are propria personalitate. Inițial, tema romanului trebuia să fie alta, cea pe care mi-o propusesem eu. Și m-am apucat să scriu. După ceva vreme, însă, am constatat că iese altceva, stiloul călăuzindu-mi mâna pe alte cărări. Am încercat să mă împotrivesc, dar n-am avut câștig de cauză și, după câteva negocieri infructuoase cu stiloul, l-am lăsat să-și facă mendrele. Din când în când am mai avut crize de orgoliu nesatisfăcut, întrerupt însă prompt de stilou cu argumentul îndreptățit, "taci, bă, nu vezi că nu te pricepi?" Avea dreptate, așa că mi-am văzut în cele din urmă de ale mele, iar el de-ale lui.

La sfârșit a rezultat ceva la care nu m-am așteptat, dar nu pot să spun că nu mi-a plăcut, mai ales motto-ul. A fost, mărturisesc, ales bine, ba, dacă stau bine și mă gândesc, putea să scrie foarte bine doar motto-ul, și gata! "Poți să râzi de moarte? Nu, pentru că este o cucoană ranchiunoasă și s-ar putea să-ți creeze probleme. Dar poți râde împreună cu ea? Da, pentru că are, totuși, simțul umorului".



joi, 9 mai 2019

Vino, vino, dulce Moarte!..


Prin viață mă plimbam alene,
Simțind trupul tot trudit,
Apăsată greutate-n suflet
Și pe cuget, călător prea obosit.

Eram pe undeva, dar ce contează,
Simțeam pământul că se-nalță,
Iar cer înșelător coboară cu lumini,
Eram... cu ale mele, agasat,
Între lumi și vise atârnat.

Când ea, din nimic apare,
De vis făptură, Afrodită,
Trup un duios și cu chemări,
În diafane, lungi lumini vălită.

Pierdută-n pletele de aur,
Ațin o floare proaspătă, gingașă,
Dimineți cu luciri de rouă,
Și simt cam ușor devin,
Subjugat de chipul ei divin.

Ochi de cicoare blând privesc,
Și-i glas de verde malahit,
Diafan sunând ca harfa:
"Sunt Moartea, și am venit!.."

Deși la mine le știam,
Vorbele nu le-am găsit.
Mâna-ntinsă luând-o totuși,
Cu sfiiciune pielea sărutând,
Mirosul alb și dulce îmbătând.

"-Dragul meu, ai suflet bun, ești ales",
Continuând cu glas de heruvim:
"-Păcate n-ai de luat în seamă".
"-Firește", bâigui, "nu-s creștin".

Cu dărnicite vorbe Ea-mi promise
Că mă duce unde Lumina-i umbră
Și umbra luminează,
În regatul umbrelor de tuș,
Cu ochi catifelați, de pluș.

Și unde-i de narcise și zambile boare,
Ce noaptea-i amăruie și-i miere la lumină...
Năuc, la ea ca prostu' tot privesc,
Negând norocul ca ivit din tină.

Dar, brusc oprită-i din ofertă,
Fiind chemată la alt caz,
Unde unu', ce privea spre-o gârlă,
Pe un pod, pe undeva, urgent,
Avea nevoie de asistent.

Doar apucă să-mi mai zică:
"Amânăm, rămâi, așteaptă,
Căci mă întorc cândva la tine",
Îmi aruncă iute-n șoaptă.

miercuri, 24 aprilie 2019

Dacă nu e, nu e...


Dacă Dumnezeu ar ști
cât e radical din nouă,
eminent elev ar fi,
dar, nici una și nici două,

Că-i umanist din fire zice,
că-i mai atras de-o siglă,
de-o parolă chiar cu Nietzsche,
decât de vulgara riglă.

Nu mai știu să-nșir acuș,
d'ăștia de ai lui mai zise,
Goethe și Voltaire, Brâncuși,
și-altu, ...Byron e, pare-mi-se.

Pitagora e scos din schemă,
n'are șarm, e sec, e ...clei,
c'are-n cap doar teoremă,
fără iambi, distih, trohei...

Toate-s bune, dar, de scris,
e mai greu, constată el,
verbu-n rimă-i doar în vis,
nu se leagă nici de fel.

Și-atunci mâna și-o îndreaptă
către pensuli și culori,
dar, de zis și pân' la faptă,
calea-i lungă uneori.

Sâcâit, deci, de eșecuri,
din scriptură, deși criptic,
delușește printre rânduri
că-i mai bine să fi ...critic.

Păcatele noastre


Știați că Dumnezeu s-a rătăcit? A luat și el o dușcă și s-a'mpleticit.
De fapt, El nu este așa cum credem, sau  cum în icoane îl vedem.
Uneori e fără de păcat, alteori de belele-i cocoșat,
dar, să știți, le ia pe toate El, ca noi, eu, tu, să ne ușurăm nițel.
astfel, dacă ne sucește capu' o pițipoancă și ne închipuim o dăruită fofoloancă,
El repede cugetul ne-ndreaptă și se duce, la ureche-i sâsâie în șoaptă:
̶ „ El e supus greșelii, e nebun, eu la păcate sunt imun.
Mă dezleg ușor de fapte necurate. El ...e grav!!, e păcătos, nu poate...”
Și-așa, fără să vrei, scapi de un păcat, două, trei...
Alteori, de vrei s-arunci o minciunică, c-ai întârziat la ședință adică,
(mare brânză, e clasică de acum), el te abate din al greșelii drum,
și-ți zice că asta-i erezie, nu că-i rău, ci-i lipsit de fantezie.
̶ „Eu când eram ca tine” îți zice, „mă descurcam mai bine, amice”.
Și-ți mai spune, poate pe drept, că ești „tont”, „prostovan”, „inept”...
Și-așa, spre parezamplu, talentul și-l arată divin, măreț și amplu,
și o minciună iute El croiește, de rămâi mai mut ca un pește.
Are talent, ce-i drept, dar te refuză ca adept:
̶ „Tu trebuie să faci ce zice popa”, zice, mereu trebuie să îți explice.
Deci, soartă grea are , săracu, să-l păcălească și pe dracu',
doar-doar oi rămâne tu curat, păcate să le ia pe toate-i este dat.
D-aia, am zis, să-l ajut și eu, acu, că a dat de greu,
și cum îi rătăcit și puțin matol, nu pot  în șanț să-l las, că e nasol.
Îl apuc cu greu, Îl salt, de-ncordat mă ia cu cald,
că e, totuși, Dumnezeu și-i mare, dar ...picioare nu mai are.
El nu vrea, lovit de streche, și-mi răsuflă la ureche:
̶ „M-am turtit, dar nu e drept, tot mereu să fiu perfect”.

miercuri, 27 martie 2019

Un nuc şi-un ţintirim


În ţintirim este un nuc. Nucul a fost montat de ciori. Ţintirimul a fost montat de oameni. Nucul este al ciorilor, iar ţintirimul este al oamenilor.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Când moare un om, acesta este dus în ţintirim, unde este săpată o groapă, iar oamenii-rude şi oamenii-prieteni se aşează de jur-împrejurul ei şi bocesc. În nuc nu sunt gropi. Dar, când moare o cioară este dusă în nuc, iar ciorile-rude şi ciorile-prieteni se adună de jur-împrejur şi croncănesc.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Ciorile şi oamenii nu se amestecă. Ciorile, când le moare cineva, nu coboară pe pământ să jelească, iar oamenii, când le moare cineva, nu se urcă în nuc să croncănească.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Din şapte în şapte ani, ciorile şi oamenii se întâlnesc, ciorile în nuc şi oamenii în ţintirim, şi-şi jelesc şi-şi croncănesc fiecare mortul lor. Nu se ştie de ce, dar nu se abat de la obicei.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Nucul se usucă. Ţintirimul nu se usucă. Atunci când nucul se usucă, ciorile aduc alt nuc, pe care îl montează în acelaşi ţintirim. Morţii nu se termină niciodată şi mereu este nevoie de un nuc și-un țintirim.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Oamenii mor pe rând, așa că nu se sapă decât o groapă. Și ciorile mor pe rând, deci nu este nevoie decât de un nuc. De aia, în țintirim sunt tot mereu o singură groapă și un singur nuc.
Așa s-au înțeles ciorile cu oamenii.