Lăcomie

Sunt cel mai bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat, umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa, nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi, cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv, m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.