Refren

Pică, pică stele,
Pică jos lumini,
Fulgeri mici și fini.

Pică, pică soare,
Pică jos lacrimi,
Urme de rușini.

Pică, pică luna,
Pică jos cu spini,
Șoapte cu suspini.

Pică, pică cerul,
Pică jos patimi,
Lacrimi de rubini.

Pică, pică stele,
Pică, pică soare,
Pică, pică luna,
Pică, pică  cerul,
Fulgeri de lumini,
Urme de lacrimi,
Șoaptele cu spini,
Lacrimi de patimi.

Divanele ad-hâc

Cum se ştie, la Paris,

Primăvara, ca în vis,

Când înfloriră toate,

Arătând spre Principate,

Marii prinţi, din gură,

Culanţi ei hotărâră,

Ca-n cele locuri, cică,

Să se fac’o ţară mică.

Şi, acolo, nu doar turci,

Ci să fie sarzi şi frânci,

Şi habsburgi, englezi, prusaci,

C’alţii nu-s, poate doar draci.

Zis întâi, apoi făcut,

La alegeri, mai c’un şut,

Fură deputaţii desemnaţi,

Serioşi şi importanţi.

Crema neamului se-adună,

Să propună, să se-opună...

Unii îmbrăcând caftane,

Alţii, mai moderni, vestoane,

Gravi, boieri se-ntruniră,

Şi de-atunci nu se opriră,

Să discute despre ţări,

Gâlcevind, votaţi pe stări.

Şi pe jos, şi cu rădvane,

Se-ndreptară spre divane,

Care, însă, sunt banchete,

Că-s făcute scânduri drepte,

Nici măcar recamiere,

Precum tipicul o cere.

Li se zice, doar, divanuri,

Şi sunt luate de prin hanuri,

Unde călătorul, ostenit,

Stă c’ulcea la hodinit.

Şi, aşa, doar de obraz,

Au şi perini de atlaz.

Şi-ncepură-n adunări,

Să dezbată pe lucrări,

Despre biruri, dări, accize,

Despre paşapoarte, vize,

Şi de legi, şi de armată,

Şi „auz’, că Miţa-i moartă...”

Treburi, ce mai, importante,

Ce se cer şi rezolvate.

Printre ei e şi-un intrus,

Nu se ştie cum ajuns.

Vrând de el să-şi bată joc,

Şi să scape de... cojoc,

Mai gândind că un ţăran,

Ignorant şi bădăran,

Să înveţe-ntâi ce-i cin,

Îl cinstiră cu un vin.

Moş Ion Roată,

Pocalu’ golind-ndată,

Fără zăbavă, chiar alert,

Zise plescăind expert:

“-E Cotnari de şapte ani,

Auriu, ca aurul din bani,

Are savoare, ‘i concentrat,

De la soare-i aromat,

Şi-i, pe gât în jos,

Insinuant şi onctuos”.

Adunarea, încântată, în delir,

Tropăie ca-n vodevil,

Şi îl unge oenolog,

Ştirea apărând pe blog.

Fu prima funcţie în stat,

Ce boierii au votat.

Şi, pe ordinea de zi,

Despre unire se vorbi,

Dar sondajul nefiind clar,

Îl întrebară, aşadar:

“-Bade, dar ce zici d’unire?

Pentru-a noastră ştire,

Vor ţăranii să trăiască

Uniţi-n Ţara Românească?”

Zise hotărât Moş Roată:

“-Facem, facem, moartă-coaptă...,

Dar, boieri, noi vrem pământ,

Şi vrem plug, îngrăşământ,

Ca să punem, perie deasă,

Şiruri lungi de Tămâioasă”.

“-Moşule, frumos, dar grâu,

Galben şi-nălţat la frâu?”

“-Ei, şi grâu, dar cătinel,

Că-i mai bun un Ottonel”.

“-Măi, ţărane, cum să spui...,

Rapiţă, ricin nu pui?”

“-Rapiţa, spre marne-o ’mping,

Căci, spre centru, pun Riesling.”

Se discută, tot discută...,

Trăncănit cu vorbă multă,

De recolte şi reforme,

D’eghileţi şi uniforme,

Unii, realişti, cu zel,

Ziseră şi de şeptel.

El, cu cuşma, de plictis,

Făcând vânt, aproape-n vis,

Moşul se trezi la viaţă,

Când, cu zgomote şi harţă,

Se certau de zor boierii,

Ţinând cu văcarii, alţii cu oierii,

Şi-l cercară, ca expert,

Să le spună în mod cert,

Ce să crească, vaci sau boi,

Sau şi cai, capre şi oi?

Începând cu’n scărpinat,

Zise-ajuns la rezultat:

“-Vacă da, dar bou de ce?

Bou’aduce oareşce?

Eu cu vaca ce mă ţin,

Pentru restu’ mă abţin.

Dă viţel, poa’ să ară,

Dă şi lapte, vinu-l cară,

Pe când boul, stă ca... vita,

De te-apucă şi obida.

Chiar şi carnea, când i-o mestic,

Nu-i vânat, e... boumestic.

Deci, socoata de o faci,

Noi să creştem doară vaci.”

Şi, uite-aşa, trecură legi,

Se muncea, nu poţi să negi,

Şi de-al ţării interes,

Boierii căpătară stres,

Dar şi pravili copciate,

Şnuruite, ‘nregistrate.

Se muncea şi-n vorbă, şi-n gâtlej,

Vinul, terminat cu acest prilej,

Producând efecte secundare,

Zbierând unu-n gura mare:

“Suntem independenţi”, şi, rotindu-şi coama,

Zise, luându-şi, totuşi, seama,

“Brusc trezit, târziu în noapte:

A, ast’o zic la şapteşapte.”

Toată lumea are...

Toată lumea e bogată,
În bezele şi peltea,
Toată lumea are rată
Şi avere la saltea.
Toată lumea are ţoale,
Are tenişi şi şosete,
Toată lumea vrea parale,
Alţii barbă şi chiar plete.

Morţii au morminte,
Vii au cuvinte.
Au mamele copii,
Păsărele au zurlii.
Moş Crăciun are zăpadă,
Urşii au dureri la noadă.

Toată lumea vrea în rai,
Unde iei la chit ozon,
Toată lmea vrea pe cai,
Cu pedale şi ghidon.
Toată lumea vrea maşină,
Şi amenzi cu suspendare,
Toată lumea e de vină,
Că nu-s stâlpi cu semafoare.

Morţii au morminte,
Vii au cuvinte.
Au mamele copii,
Păsărele au zurlii.
Moş Crăciun are zăpadă,
Urşii au dureri la noadă.

Mov

Aveam camera în mov,
Şi podeaua, totu-i mov,
Chiar tavanul, clanţa-s mov
Ochii îi aveam tot mov,
În ei sufletu-i, fireşte, mov,
Şi ca pielea, păru-i mov.
Când priveam la norii mov,
Prin fereastra din zid mov,
Şi ea mov, ca cerul mov,
Aerul l-am spart, că-i mov,
Dar, mi-am zis să scap de mov,
Şi am dat cu mov pe mov.

Pisica mea

Am luat pisica şi am aruncat-o
Între şoricuţi,
Dar n-a vrut să-i pape,
Că sunt ei micuţi.
Am tăiat pisicii o bucată bună,
Că e carnivoră,
Dar n-a vrut s-o pape,
Că e ierbivoră.

R: Ce mă fac, ce mă fac?
Cu aşa pisică?
Am s-o pun, am s-o pun în sac.

Am luat pisica şi am aruncat-o
Între căţeluşi,
Dar n-a vrut să-i pape,
Că sunt ei de pluş.
Am tăiat pisicii o bucată bună,
Că e şvaiţeroasă,
Dar n-a vrut s-o pape,
Că e găuroasă.

R: Ce mă fac, ce mă fac?
Cu aşa pisică?
Am s-o pun, am s-o pun în sac.

Am luat pisica şi am aruncat-o

Între spiriduşi,

Dar n-a vrut să-i pape,

Că sunt ei ghiduşi.

Am tăiat pisicii o bucată bună,

Că e pofticioasă,

Dar n-a vrut s-o pape,

Că e mofturoasă.

R: Ce mă fac, ce mă fac?
Cu aşa pisică?
Am s-o pun, am s-o pun în sac.

Bradul

Întrebat odată bradul de ce este aşa de înalt, el se scărpină mai întâi în creştet, după care răspunse:
- Este o întrebare grea... Cred că am crescut aşa înalt pentru că îmi place mult cerul, şi vreau să-l văd mai de aproape. Dar mai cred şi că aici, sus, la mine, aerul este mai curat şi păcatele care să te apese mai puţine.
Întrebat într-o zi bradul de ce este mereu verde, el se miră mai întâi de întrebare, privindu-şi atent o creangă ridicată, după care explică:
- Păi, sunt verde mereu, pentru că eu nu dorm niciodată, nici măcar iarna. Aşa că am mereu nevoie de lumina soarelui. El mă ţine mereu verde.
Întrebat altă dată bradul de ce-şi scutură acele pe jos, el se uită pe gânduri la cetină, după care zise:
- Păi, cetina o dăruiesc călătorului trudit, care să aibă pe ce să-şi întindă trupul obosit de mers, şi o mai dăruiesc şi bietelor animale urmărite de vânător, ca să li se piardă fuga în moliciunea pământului.
Întrebat iarăşi bradul de ce se usucă, el răspuse cu glas adânc şi răguşit:
- Hei, în toate există un început şi un sfârşit. La fel se întâmplă şi cu mine, de mi se usucă şi cad crengile, iar reuma-mi cuprinde rădăcinile. Ne naştem, trăim, creştem şi... adormim un pic.

Lăcomie

Sunt cel mai bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat, umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa, nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi, cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv, m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.