joi, 9 mai 2019

Vino, vino, dulce Moarte!..


Prin viață mă plimbam alene,
Simțind trupul tot trudit,
Apăsată greutate-n suflet
Și pe cuget, călător prea obosit.

Eram pe undeva, dar ce contează,
Simțeam pământul că se-nalță,
Iar cer înșelător coboară cu lumini,
Eram... cu ale mele, agasat,
Între lumi și vise atârnat.

Când ea, din nimic apare,
De vis făptură, Afrodită,
Trup un duios și cu chemări,
În diafane, lungi lumini vălită.

Pierdută-n pletele de aur,
Ațin o floare proaspătă, gingașă,
Dimineți cu luciri de rouă,
Și simt cam ușor devin,
Subjugat de chipul ei divin.

Ochi de cicoare blând privesc,
Și-i glas de verde malahit,
Diafan sunând ca harfa:
"Sunt Moartea, și am venit!.."

Deși la mine le știam,
Vorbele nu le-am găsit.
Mâna-ntinsă luând-o totuși,
Cu sfiiciune pielea sărutând,
Mirosul alb și dulce îmbătând.

"-Dragul meu, ai suflet bun, ești ales",
Continuând cu glas de heruvim:
"-Păcate n-ai de luat în seamă".
"-Firește", bâigui, "nu-s creștin".

Cu dărnicite vorbe Ea-mi promise
Că mă duce unde Lumina-i umbră
Și umbra luminează,
În regatul umbrelor de tuș,
Cu ochi catifelați, de pluș.

Și unde-i de narcise și zambile boare,
Ce noaptea-i amăruie și-i miere la lumină...
Năuc, la ea ca prostu' tot privesc,
Negând norocul ca ivit din tină.

Dar, brusc oprită-i din ofertă,
Fiind chemată la alt caz,
Unde unu', ce privea spre-o gârlă,
Pe un pod, pe undeva, urgent,
Avea nevoie de asistent.

Doar apucă să-mi mai zică:
"Amânăm, rămâi, așteaptă,
Căci mă întorc cândva la tine",
Îmi aruncă iute-n șoaptă.

miercuri, 24 aprilie 2019

Dacă nu e, nu e...


Dacă Dumnezeu ar ști
cât e radical din nouă,
eminent elev ar fi,
dar, nici una și nici două,

Că-i umanist din fire zice,
că-i mai atras de-o siglă,
de-o parolă chiar cu Nietzsche,
decât de vulgara riglă.

Nu mai știu să-nșir acuș,
d'ăștia de ai lui mai zise,
Goethe și Voltaire, Brâncuși,
și-altu, ...Byron e, pare-mi-se.

Pitagora e scos din schemă,
n'are șarm, e sec, e ...clei,
c'are-n cap doar teoremă,
fără iambi, distih, trohei...

Toate-s bune, dar, de scris,
e mai greu, constată el,
verbu-n rimă-i doar în vis,
nu se leagă nici de fel.

Și-atunci mâna și-o îndreaptă
către pensuli și culori,
dar, de zis și pân' la faptă,
calea-i lungă uneori.

Sâcâit, deci, de eșecuri,
din scriptură, deși criptic,
delușește printre rânduri
că-i mai bine să fi ...critic.

Păcatele noastre


Știați că Dumnezeu s-a rătăcit? A luat și el o dușcă și s-a'mpleticit.
De fapt, El nu este așa cum credem, sau  cum în icoane îl vedem.
Uneori e fără de păcat, alteori de belele-i cocoșat,
dar, să știți, le ia pe toate El, ca noi, eu, tu, să ne ușurăm nițel.
astfel, dacă ne sucește capu' o pițipoancă și ne închipuim o dăruită fofoloancă,
El repede cugetul ne-ndreaptă și se duce, la ureche-i sâsâie în șoaptă:
̶ „ El e supus greșelii, e nebun, eu la păcate sunt imun.
Mă dezleg ușor de fapte necurate. El ...e grav!!, e păcătos, nu poate...”
Și-așa, fără să vrei, scapi de un păcat, două, trei...
Alteori, de vrei s-arunci o minciunică, c-ai întârziat la ședință adică,
(mare brânză, e clasică de acum), el te abate din al greșelii drum,
și-ți zice că asta-i erezie, nu că-i rău, ci-i lipsit de fantezie.
̶ „Eu când eram ca tine” îți zice, „mă descurcam mai bine, amice”.
Și-ți mai spune, poate pe drept, că ești „tont”, „prostovan”, „inept”...
Și-așa, spre parezamplu, talentul și-l arată divin, măreț și amplu,
și o minciună iute El croiește, de rămâi mai mut ca un pește.
Are talent, ce-i drept, dar te refuză ca adept:
̶ „Tu trebuie să faci ce zice popa”, zice, mereu trebuie să îți explice.
Deci, soartă grea are , săracu, să-l păcălească și pe dracu',
doar-doar oi rămâne tu curat, păcate să le ia pe toate-i este dat.
D-aia, am zis, să-l ajut și eu, acu, că a dat de greu,
și cum îi rătăcit și puțin matol, nu pot  în șanț să-l las, că e nasol.
Îl apuc cu greu, Îl salt, de-ncordat mă ia cu cald,
că e, totuși, Dumnezeu și-i mare, dar ...picioare nu mai are.
El nu vrea, lovit de streche, și-mi răsuflă la ureche:
̶ „M-am turtit, dar nu e drept, tot mereu să fiu perfect”.

miercuri, 27 martie 2019

Un nuc şi-un ţintirim


În ţintirim este un nuc. Nucul a fost montat de ciori. Ţintirimul a fost montat de oameni. Nucul este al ciorilor, iar ţintirimul este al oamenilor.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Când moare un om, acesta este dus în ţintirim, unde este săpată o groapă, iar oamenii-rude şi oamenii-prieteni se aşează de jur-împrejurul ei şi bocesc. În nuc nu sunt gropi. Dar, când moare o cioară este dusă în nuc, iar ciorile-rude şi ciorile-prieteni se adună de jur-împrejur şi croncănesc.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Ciorile şi oamenii nu se amestecă. Ciorile, când le moare cineva, nu coboară pe pământ să jelească, iar oamenii, când le moare cineva, nu se urcă în nuc să croncănească.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Din şapte în şapte ani, ciorile şi oamenii se întâlnesc, ciorile în nuc şi oamenii în ţintirim, şi-şi jelesc şi-şi croncănesc fiecare mortul lor. Nu se ştie de ce, dar nu se abat de la obicei.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Nucul se usucă. Ţintirimul nu se usucă. Atunci când nucul se usucă, ciorile aduc alt nuc, pe care îl montează în acelaşi ţintirim. Morţii nu se termină niciodată şi mereu este nevoie de un nuc și-un țintirim.
Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.
Oamenii mor pe rând, așa că nu se sapă decât o groapă. Și ciorile mor pe rând, deci nu este nevoie decât de un nuc. De aia, în țintirim sunt tot mereu o singură groapă și un singur nuc.
Așa s-au înțeles ciorile cu oamenii.

... în norocu’ meu

Nu-l știam, nu l-am văzut,
Multă vreme am crezut,
Că nu am, sunt văduvit,
C-așa mi-a fost hărăzit,
Că trăiesc și fără el,
...și-alte gânduri, tot la fel.
Da-ntr-o zi, ce văd în zare?
O ceva, o... sperietoare.
Dă să vină către mine,
Se întoarce, iarăși vine...
Când pe aproape se arată,
Mi se pare parc-o pată.
Că-i urât, urât ca dracu’,
Fiert la față cum îi racu’,
Și cu bube, slăbănog,
Pe deasupra și olog.
E beteag, săracu’, și năuc,
Și, ca mine-i singur cuc.
Și nu-i prost, dar ce folos,
Căci, în tur, de tot e ros.
Dar, văzându-l cam ușchit,
Ezitant și-mpleticit,
Îl înșfac și-i trag o labă,
Și, încet, șoptesc în barbă:
“-Băi, mișele, tu ce crezi?,
Că te las ca să te pierzi?
Iar în lume să te duci,
Și pe alții să-i încurci?!
Nu, ia-ți gândul, nu de alta,
Chiar de neschimbată-i soarta,
Să mă laud, că și eu
Am, ca toți, norocu’ meu.”

sâmbătă, 23 martie 2019

Surâsul trist de claun

Seara, sub lumini, la rampă,
El face, … face giumbuşlucuri,
Lâng’un picolino şi o vampă,
Se strâmbă, cade, face trucuri.

La acrobaţi, contorsionişti,
Zâmbind, ...zâmbind nostalgic,
Priveşte el cu ochii trişti
La cercul de lumină magic.

Iar gândul, nemilos, ‘napoi îl duce,
La vremi, ...la vremi apuse,
Ce demult le puse cruce,
Cu regrete demult scurse...

...când era şi el, acolo sus,
Atlet tânăr, ...tânăr acrobat,
La trapez, aruncat şi dus
De adrenalină-n zbor purtat.

Şi Lola, uşoară ca o boare,
Iubita, ...iubita parteneră,
Cu mâna ‘ntinsă-ncrezătoare,
Zbura involtă, o gazelă.

Într-o seară, ca şi alte, tot banală,
Soartă, ...soartă blestemată,
Din strânsoare mâini scăpară
Viaţa dragă, ce-i curmată.

Lungind mâna spre iubită,
Îşi dă, ... îşi dă drumul îngrozit,
Şi-n mişcarea sa pripită,
El pluteşte nesfârşit.

În vârtej, căderea-i terminată
În nisipul, ...în nisipul din arenă,
Ca păpuşă dezmembrată,
Scoasă prea curând din scenă.

Pe scenă-ntors, primit de milă,
Tânăr, ...tânăr chip machiat,
Şi trup schimonosit în silă,
Prematur cu zâmbet emaciat.

Nu asta-i viaţa ce-a dorit,
Dar râde, ...râde, deşi-l doare,
C-a pierdut tot ce-a iubit,
Şi iubeşte tot ce n-are.

marți, 4 septembrie 2018

Refren

Pică, pică stele,
Pică jos lumini,
Fulgeri mici și fini.

Pică, pică soare,
Pică jos lacrimi,
Urme de rușini.

Pică, pică luna,
Pică jos cu spini,
Șoapte cu suspini.

Pică, pică cerul,
Pică jos patimi,
Lacrimi de rubini.

Pică, pică stele,
Pică, pică soare,
Pică, pică luna,
Pică, pică  cerul,
Fulgeri de lumini,
Urme de lacrimi,
Șoaptele cu spini,
Lacrimi de patimi.