Un nuc şi-un ţintirim

În ţintirim este un nuc. Nucul a fost montat de ciori. Ţintirimul a fost montat de oameni. Nucul este al ciorilor, iar ţintirimul este al oamenilor.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Când moare un om, acesta este dus în ţintirim, unde este săpată o groapă, iar oamenii-rude şi oamenii-prieteni se aşează de jur-împrejurul ei şi bocesc. În nuc nu sunt gropi. Dar, când moare o cioară este dusă în nuc, iar ciorile-rude şi ciorile-prieteni se adună de jur-împrejur şi croncănesc.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Ciorile şi oamenii nu se amestecă. Ciorile, când le moare cineva, nu coboară pe pământ să jelească, iar oamenii, când le moare cineva, nu se urcă în nuc să croncănească.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Din şapte în şapte ani, ciorile şi oamenii se întâlnesc, ciorile în nuc şi oamenii în ţintirim, şi-şi jelesc şi-şi croncănesc fiecare mortul lor. Nu se ştie de ce, dar nu se abat de la obicei.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Nucul se usucă. Ţintirimul nu se usucă. Atunci când nucul se usucă, ciorile aduc alt nuc, pe care îl montează în acelaşi ţintirim. Morţii nu se termină niciodată şi mereu este nevoie de un nuc și-un țintirim.

Aşa s-au înţeles ciorile cu oamenii.

Oamenii mor pe rând, așa că nu se sapă decât o groapă. Și ciorile mor pe rând, deci nu este nevoie decât de un nuc. De aia, în țintirim sunt tot mereu o singură groapă și un singur nuc.

Așa s-au înțeles ciorile cu oamenii.