Neputinţă

Un urlet se ridică tăcut,

Durând de neputinţă.

Zilele se petrec anost,

Scurse pe cărări dezlânate.

Aerul are gust de venin,

Iar cerul s-a colorat anapoda,

Modificând cromaticul firesc

Al lucrurilor şi al fiinţelor.

O umbră, fantomă abia văzută,

Se plimbă printre oameni fără rost,

Repetând automat gesturi şi vorbe,

Învăţate de mai de mult,

Frigând de inutil, boală abia inventată.

Lovite, simţurile s-au atrofiat,

Învecinându-se cu nesimţirea.

Întrebări fără rost, mustind de absurd,

Cotropesc rapace capul...

Absurdul naşte monştri de închipuiri,

Ca o colcăitoare vermină,

Alăptaţi la sânul inutilului.

Rugă*

Cei ce au auzit de el,

să plângă pot, când moare Făt-Frumos.

Sorele, să-l plângi poţi face,

când ştii că a existat un soare.

Mâna blândă a bunicului o poţi regreta,

doar când trăieşti mai mult ca el.

Dar nouă, nouă care am avut prea puţin soare,

cine ni-l repovesteşte pe Făt-Frumos,

sau ne readuce sub mâna blândă a bunicului?

Soarele nostru a fost întunecat

de ciuperca ucigaşă a perfidiei.

Făceţi-ne un nou soare, vă rugăm,

alb şi mare, şi curat!

Înviaţi-l pe Făt-Frumos şi, mai ales,

daţi-ne restul de ani la care avem dreptul!

Dacă tot n-aţi făcut ce trebuia,

faceţi măcar atât:

luaţi-ne cu voi înapoi în viaţă,

acolo unde ne este locul.

Nu ne lăsaţi aici, unde nu-l mai avem

nici pe Făt-Frumos, nici pe soare şi nici pe bunicu’!

*pentru copiii morţi în decembrie 1989

Pedeapsă

Când noaptea s-a spart, despărţind ziua în două,

De fier încins, pe creştet mi-au pus cercuri.

O meritam, nici pâs n-am zis,

Deşi arsura mă pătrunse.

Sărmanii, nu ştiau ce sânt...

Am fost, cândva, ceva ce nu mai sunt,

Pedeapsă-am fost, pedeapsă sunt şi iarăşi fi-voi în pedeapsă.

Am fost trădat şi am trădat,

Am minţit şi-am fost minţit,

Am ucis şi-am fost ucis.

Trădăm, minţim, dorim şi ne ucidem...

Confuzie

Ieri voi fi şi mâine-am fost,

În rotiri de timpuri fără rost,

Şi vis voi fi, amintind un viitor,

Cu pielea arsă şi crăpată-n dor,

Şi-n gânduri zăpăcite, ca-nvolburate ape,

Cu groază-n ochi acoperiţi de pleoape,

În amintiri de fapte netrăite

Şi de himere jinduite,

Deşi sunt viu, mă răsucesc,

De parcă alt trecut voiesc,

Viitorul fiind tăcut şi-aproape,

Precum pianul fără clape.

Epitaf

Sunt suflet sucit în resac,

Orbit de vremi ‘ncâlcite,

Dar mintea-mi nu-i într-un sac,

Combat (mai pot, oare?) timpuri puchite.

Dezordini, cumplit, m-atrag către larg,

Lungesc cuvinte-n non-sens,

Văzând, sperând către-un prag,

Dar totul se scurge-ntr-un cens.

Plătesc păcate ce-adună

Greşeli multiple din gene.

Sunt clopot, ce-alene răsună,

Curriculum vitae din lene.

Rugăminţi de dincolo

Mă odihnesc aici, dar sete mi-e.

Apă daţi-mi, sau licori din vie,

Chiar şi-o glajă de răchie.

Mi-e bine aici, dar mi-e şi foame.

Fripturi aduceţi, cu un pic de pită,

De porc, de oaie sau de vită.

Fie, mai aduceţi şi un cânt.

Nu lăutari cu false tremuri,

Ci Leşe cânte-mi alte vremuri.

De nu-i prea mult, mai aduceţi

Şi-un pic de soare,

Vântul, şi o ploaie cu răcoare.

Cavalerul tristei figuri

Hristos s–a ’mbrăcat în armură,

Descins de pe crucea durerii,

Întrupându-se în Don Quijote,

Cavaler târziu “sans peure et sans reproche”.

Ticăloşiile lumii deşarte

Îl chinuiau cu aripi de mori nebune.

Obraji-i sunt supţi de foamea dreptăţii,

Ochii, adânci-n orbita durerii,

Privesc lumea de circuri perverse,

Căutând albul curat al lumii visate.

Speranţa face loc, cu greu, stupoarei,

Stupoarea cedează locul resemnării.

Nemaivăzând în lume vre-o speranţă,

Aruncă, resemnat, armură, lance şi tărhat,

Şi se-ntoarce resemnat, pornind spre-o nouă cruce.