Bradul

Întrebat odată bradul de ce este aşa de înalt, el se scărpină mai întâi în creştet, după care răspunse:
- Este o întrebare grea... Cred că am crescut aşa înalt pentru că îmi place mult cerul, şi vreau să-l văd mai de aproape. Dar mai cred şi că aici, sus, la mine, aerul este mai curat şi păcatele care să te apese mai puţine.
Întrebat într-o zi bradul de ce este mereu verde, el se miră mai întâi de întrebare, privindu-şi atent o creangă ridicată, după care explică:
- Păi, sunt verde mereu, pentru că eu nu dorm niciodată, nici măcar iarna. Aşa că am mereu nevoie de lumina soarelui. El mă ţine mereu verde.
Întrebat altă dată bradul de ce-şi scutură acele pe jos, el se uită pe gânduri la cetină, după care zise:
- Păi, cetina o dăruiesc călătorului trudit, care să aibă pe ce să-şi întindă trupul obosit de mers, şi o mai dăruiesc şi bietelor animale urmărite de vânător, ca să li se piardă fuga în moliciunea pământului.
Întrebat iarăşi bradul de ce se usucă, el răspuse cu glas adânc şi răguşit:
- Hei, în toate există un început şi un sfârşit. La fel se întâmplă şi cu mine, de mi se usucă şi cad crengile, iar reuma-mi cuprinde rădăcinile. Ne naştem, trăim, creştem şi... adormim un pic.

Lăcomie

Sunt cel mai bogat om. Tot cerul este al meu, cu ogorul său de stele. L-am arat cu gândul şi l-am îngrăşat cu vise, sperând la o recoltă bogată. Am şi obţinut-o, secera întrebărilor lăsând în urmă mulţimi de snopi de stele. Este atâta bogăţie, încât n-am putut să calculez cât a ieşit la hectar. Am luat-o, pur şi simplu, şi am băgat-o în hambar, privind mulţumit la puzderia de boabe aurii, care se înalţă până sus, sub acoperişul cerului. Ca orice chiabur cu stare, am aruncat o privire mulţumită în gospodărie, mi-am dus mâinile la spate şi am început să măsor cu paşi largi ograda. Dar, în timp ce mă plimbam, o întrebare mă păli în moalele capului, curmându-mi tihna sătulă: ce fac cu atâtea stele? La ce-mi trebuiesc? Nu-mi ajunge una? Conştiinţa lăcomiei mă apăsă cu putere pe umerii trufaşi, născând alte întrebări. Ce-am făcut? Cum am putut să nu las nici-o stea pe cer? Dar nu era singura întrebare. Următoarea năvăli imediat, umplându-mă de fiorul neputinţei: cum să îndrept răul făcut? Cu degete înfrigurate de vinovăţie am început să desfac snopii de stele, pe care le desprindeam şi le aruncam înapoi spre cer. Acesta, însă, negru-n supărarea sa, nu le primea, aruncându-mi-le înapoi cu dispreţ. Stelele, luminând cuminţi, cădeau agale, risipindu-se-n sclipiri de regrete. Văzându-mi efortul tardiv, m-am aşezat resemnat, privind spre cerul gol şi plin de reproșuri. N-am ce să mai fac, lăcomia m-a pedepsit. De acum, am să-mi duc restul zilelor fără să mai pot ridica privirile pline de speranţă către luminile de sus, în locul lor aflând acolo ...nimicul. Sunt sărac.

Dumnezeu, colegul meu

Dumnezeu s-a născut odată cu Mine, şi Am crescut împreună de când aveam pantaloni în vine. Câte prostii nu Am făcut Noi, cu brio întrecându-ne amândoi. Crescând, Mi-am dat seama că El este mai creativ, iar Eu mai contemplativ. La şcoală, Dumnezeu era elevul model, luând numai zece, dacă nu mă înşel. Strălucea mai ales la chimie şi la fizică, susţinând că lumea poate fi creată la o adică. La chimie-n laborator, într-o zi a creat materia din nimic, nu prea mult, doar un …ibric. Eu nu mă puteam măsura cu El, fiindu-I ca un Watson, nu de tot tembel. Ca biograf, notam ce făcea şi eram atent la ce zicea. Mai târziu Am scos Biblia, o carte, oamenii putând citi în ea aceste fapte. Dar, să nu anticipăm, povestea, deci, s-o reluăm. Mai târziu, strălucit student, folosind sârmă şi-un patent, El a obţinut suficientă materie, creând universuri în serie. Sori după sori, comete, chiar şi luna, au fost, pe drept, muncii Lui cununa. Venindu-Mi într-o zi sorocul, pe Eva ’n cale Mi-o găsi norocul. După felicitări, masă şi dans, El fiindu-ne şi naş, ne zise cu glas poz-Naş: Vă iubiţi şi Vă înmulţiţi. Şi, Ne-am înmulţit, dovedind că procreerea nu-I un mit. Într-o zi, după siestă, Mi-am pus cravata şi o vestă şi m-am dus la Naşu’ acasă, fiind poftit la masă. Ajuns acolo, Am bătut şi Am intrat, fiind, fireşte, invitat. Înăuntru, întuneric, ba chiar beznă, de ceva Mă lovii la gleznă. Pipăind pe lângă pereţi, de vocea Lui ghidat, ca pe orbeţi, apăsai pe ceva, la întâmplare, deodată izbucnind în cameră explozii… solare. Văzui, deci, o odaie în lumină, cu …lux de mobilă plină. Aici, meritul trebuie să-Mi fie redat, iar Biblia, fireşte, de rectificat: Eu Am adus lumina, Dumnezeu contribuind doar cu bobina. Mai trebuie ceva la poveste, un necaz apărând în înălţimile celeste. Aşa cum se ştie din tot veacul, în Rai îşi băgă coada dracu’, care, cu ţâfnă şi împroşcând pucioasă, răspândi ideea caraghioasă, că el e adevăratul Creator, find aprobat de acoliţi în cor. La supărarea Mea, ca martor, Dumnezeu adăugă mânie, alungând pe tartor. A fost veselie mare în Rai, jale mare-n Iad, cu strigăte şi vai. Aşa Am adus umil aport la zicala: ,,cel mai bun drac e dracu’ mort’’.

Neputinţă

Un urlet se ridică tăcut,

Durând de neputinţă.

Zilele se petrec anost,

Scurse pe cărări dezlânate.

Aerul are gust de venin,

Iar cerul s-a colorat anapoda,

Modificând cromaticul firesc

Al lucrurilor şi al fiinţelor.

O umbră, fantomă abia văzută,

Se plimbă printre oameni fără rost,

Repetând automat gesturi şi vorbe,

Învăţate de mai de mult,

Frigând de inutil, boală abia inventată.

Lovite, simţurile s-au atrofiat,

Învecinându-se cu nesimţirea.

Întrebări fără rost, mustind de absurd,

Cotropesc rapace capul...

Absurdul naşte monştri de închipuiri,

Ca o colcăitoare vermină,

Alăptaţi la sânul inutilului.

Rugă*

Cei ce au auzit de el,

să plângă pot, când moare Făt-Frumos.

Sorele, să-l plângi poţi face,

când ştii că a existat un soare.

Mâna blândă a bunicului o poţi regreta,

doar când trăieşti mai mult ca el.

Dar nouă, nouă care am avut prea puţin soare,

cine ni-l repovesteşte pe Făt-Frumos,

sau ne readuce sub mâna blândă a bunicului?

Soarele nostru a fost întunecat

de ciuperca ucigaşă a perfidiei.

Făceţi-ne un nou soare, vă rugăm,

alb şi mare, şi curat!

Înviaţi-l pe Făt-Frumos şi, mai ales,

daţi-ne restul de ani la care avem dreptul!

Dacă tot n-aţi făcut ce trebuia,

faceţi măcar atât:

luaţi-ne cu voi înapoi în viaţă,

acolo unde ne este locul.

Nu ne lăsaţi aici, unde nu-l mai avem

nici pe Făt-Frumos, nici pe soare şi nici pe bunicu’!

*pentru copiii morţi în decembrie 1989

Pedeapsă

Când noaptea s-a spart, despărţind ziua în două,

De fier încins, pe creştet mi-au pus cercuri.

O meritam, nici pâs n-am zis,

Deşi arsura mă pătrunse.

Sărmanii, nu ştiau ce sânt...

Am fost, cândva, ceva ce nu mai sunt,

Pedeapsă-am fost, pedeapsă sunt şi iarăşi fi-voi în pedeapsă.

Am fost trădat şi am trădat,

Am minţit şi-am fost minţit,

Am ucis şi-am fost ucis.

Trădăm, minţim, dorim şi ne ucidem...

Confuzie

Ieri voi fi şi mâine-am fost,

În rotiri de timpuri fără rost,

Şi vis voi fi, amintind un viitor,

Cu pielea arsă şi crăpată-n dor,

Şi-n gânduri zăpăcite, ca-nvolburate ape,

Cu groază-n ochi acoperiţi de pleoape,

În amintiri de fapte netrăite

Şi de himere jinduite,

Deşi sunt viu, mă răsucesc,

De parcă alt trecut voiesc,

Viitorul fiind tăcut şi-aproape,

Precum pianul fără clape.