Vântuleee!..

 Într-o zi, vântul îmi fluieră alene la ureche:

--Te iubeşte.

Am dat din mână cu lehamite:

--Cine vorbeşte!

Ca scaiul ţinându-se de mine, şugubăţ, iar suflă:

--De fugi de ea, este-n zadar.

Agasat, dând ochii peste cap, i-am răspuns:

--Eşti mesager, aşadar?

Neaşteptat oprindu-se din fugă, vântul mă privi în ochi:

--Mai mult ca mine eşti bezmetic.

I-am întors-o, din fire ştiindu-l nestatornic:

-- Nu voi sfaturi de venetic!

Dar el, înfăşurându-se în jurul meu, sâsâi cu viclenie:

--Nu-i aşa că înc-o vrei?

Supărat, privindu-l drept, i-am întors-o cu obidă:

--Pleacă, până număr pân’ la trei!

De mână strâns mă prinse Necuratul:

--Jos te aşteaptă-n poieniţă…

Smulgându-mă, ironic i-am răspuns:

-- …şi are-n păr o coroniţă!

Supărat oleacă, la ceruri cruce mare înălţând, zise vântul:

-- Pfui, da prost e doamne, stuchel!

Întâiaşi dată privindu-l cu speranţă, mă bâlbâi, totuşi cu-ndoială:

--Nu cred, norocul meu îi chel.

Purtat de mână-n poieniţă, văzui acolo …o părere:

-- Dar, nu e vie, nu e trează!..

Vântul, iar şăgalnic, în faţă-mi râse:

-- Şi ce, contează?