Nu-l știam, nu l-am văzut,
Multă vreme am crezut,
Că nu am, sunt văduvit,
C-așa mi-a fost hărăzit,
Că trăiesc și fără el,
...și-alte gânduri, tot la fel.
Da-ntr-o zi, ce văd în zare?
O ceva, o... sperietoare.
Dă să vină către mine,
Se întoarce, iarăși vine...
Când pe aproape se arată,
Mi se pare parc-o pată.
Că-i urât, urât ca dracu’,
Fiert la față cum îi racu’,
Și cu bube, slăbănog,
Pe deasupra și olog.
E beteag, săracu’, și năuc,
Și, ca mine-i singur cuc.
Și nu-i prost, dar ce folos,
Căci, în tur, de tot e ros.
Dar, văzându-l cam ușchit,
Ezitant și-mpleticit,
Îl înșfac și-i trag o labă,
Și, încet, șoptesc în barbă:
“-Băi, mișele, tu ce crezi?,
Că te las ca să te pierzi?
Iar în lume să te duci,
Și pe alții să-i încurci?!
Nu, ia-ți gândul, nu de alta,
Chiar de neschimbată-i soarta,
Să mă laud, că și eu
Am, ca toți, norocu’ meu.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu