Cum se ştie, la Paris,
Primăvara, ca în vis,
Când înfloriră toate,
Arătând spre Principate,
Marii prinţi, din gură,
Culanţi ei hotărâră,
Ca-n cele locuri, cică,
Să se fac’o ţară mică.
Şi, acolo, nu doar turci,
Ci să fie sarzi şi frânci,
Şi habsburgi, englezi,
prusaci,
C’alţii nu-s, poate doar draci.
Zis întâi, apoi făcut,
La alegeri, mai c’un şut,
Fură deputaţii desemnaţi,
Serioşi şi importanţi.
Crema neamului se-adună,
Să propună, să se-opună...
Unii îmbrăcând caftane,
Alţii, mai moderni, vestoane,
Gravi, boieri se-ntruniră,
Şi de-atunci nu se
opriră,
Să discute despre ţări,
Gâlcevind, votaţi pe stări.
Şi pe jos, şi cu rădvane,
Se-ndreptară spre divane,
Care, însă, sunt banchete,
Că-s făcute scânduri drepte,
Nici măcar recamiere,
Precum tipicul o cere.
Li se zice, doar, divanuri,
Şi sunt luate de prin
hanuri,
Unde călătorul, ostenit,
Stă c’ulcea la hodinit.
Şi, aşa, doar de obraz,
Au şi perini de atlaz.
Şi-ncepură-n adunări,
Să dezbată pe lucrări,
Despre biruri, dări, accize,
Despre paşapoarte, vize,
Şi de legi, şi de armată,
Şi „auz’, că Miţa-i moartă...”
Treburi, ce mai, importante,
Ce se cer şi rezolvate.
Printre ei e şi-un intrus,
Nu se ştie cum ajuns.
Vrând de el să-şi bată joc,
Şi să scape de... cojoc,
Mai gândind că un ţăran,
Ignorant şi bădăran,
Să înveţe-ntâi ce-i cin,
Îl cinstiră cu un vin.
Moş Ion Roată,
Pocalu’ golind-ndată,
Fără zăbavă, chiar alert,
Zise plescăind expert:
“-E Cotnari de şapte ani,
Auriu, ca aurul din bani,
Are savoare, ‘i concentrat,
De la soare-i aromat,
Şi-i, pe gât în jos,
Insinuant şi onctuos”.
Adunarea, încântată, în
delir,
Tropăie ca-n vodevil,
Şi îl unge oenolog,
Ştirea apărând pe blog.
Fu prima funcţie în stat,
Ce boierii au votat.
Şi, pe ordinea de zi,
Despre unire se vorbi,
Dar sondajul nefiind clar,
Îl întrebară, aşadar:
“-Bade, dar ce zici d’unire?
Pentru-a noastră ştire,
Vor ţăranii să trăiască
Uniţi-n Ţara Românească?”
Zise hotărât Moş Roată:
“-Facem, facem, moartă-coaptă...,
Dar, boieri, noi vrem
pământ,
Şi vrem plug, îngrăşământ,
Ca să punem, perie deasă,
Şiruri lungi de Tămâioasă”.
“-Moşule, frumos, dar grâu,
Galben şi-nălţat la frâu?”
“-Ei, şi grâu, dar cătinel,
Că-i mai bun un Ottonel”.
“-Măi, ţărane, cum să
spui...,
Rapiţă, ricin nu pui?”
“-Rapiţa, spre marne-o ’mping,
Căci, spre centru, pun
Riesling.”
Se discută, tot discută...,
Trăncănit cu vorbă multă,
De recolte şi reforme,
D’eghileţi şi uniforme,
Unii, realişti, cu zel,
Ziseră şi de şeptel.
El, cu cuşma, de plictis,
Făcând vânt, aproape-n vis,
Moşul se trezi la viaţă,
Când, cu zgomote şi harţă,
Se certau de zor boierii,
Ţinând cu văcarii, alţii cu
oierii,
Şi-l cercară, ca expert,
Să le spună în mod cert,
Ce să crească, vaci sau boi,
Sau şi cai, capre şi oi?
Începând cu’n scărpinat,
Zise-ajuns la
rezultat:
“-Vacă da, dar bou de ce?
Bou’aduce oareşce?
Eu cu vaca ce mă ţin,
Pentru restu’ mă abţin.
Dă viţel, poa’ să ară,
Dă şi lapte, vinu-l cară,
Pe când boul, stă ca...
vita,
De te-apucă şi obida.
Chiar şi carnea, când i-o
mestic,
Nu-i vânat, e... boumestic.
Deci, socoata de o faci,
Noi să creştem doară vaci.”
Şi, uite-aşa, trecură legi,
Se muncea, nu poţi să negi,
Şi de-al ţării interes,
Boierii căpătară stres,
Dar şi pravili copciate,
Şnuruite, ‘nregistrate.
Se muncea şi-n vorbă, şi-n gâtlej,
Vinul, terminat cu acest
prilej,
Producând efecte secundare,
Zbierând unu-n gura mare:
“Suntem independenţi”,
şi, rotindu-şi coama,
Zise, luându-şi, totuşi, seama,
“Brusc trezit, târziu în noapte:
A, ast’o zic la şapteşapte.”
