Pe sârma mea, întinsă ca o strună,
Privesc în jos,
cu teamă şi ruşine,
În echilibrul
prea precar,
O boare e
de-ajuns.
Dorinţa grea spre
tot mereul nou
Mă devorează,
precum Cronos pe ai săi.
Eu singur muşc
din mine,
Ard în
autodafeuri de nelinişti,
Iar instabila-mi
fire
Caută schimbarea,
noul, cu sahariană sete.
Mai bine mă
năşteam clepsidră,
Întors de-o mână
grijulie,
Clipa s-o reiau
mereu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu