Esop

Esop, bătrânul, cred că-l ştiţi,

Cocârjat, cu obrajii tăbăciţi,

Într-o zi îi fu dat,

În toiagu-i rezemat,

Să vadă cerul cu alţi ochi,

Ca trezit dintr-un deochi,

Ajungând la gândul elevat:

˗ ,,Măi, ce soartă de căcat!’’

El privi călduţul soare,

Frigurat de blânda boare,

Iar, din barba colilie,

De und’ivită, nu se ştie,

O insectă lenevoasă se întinde,

Şi de-un fir de păr se prinde.

Gestul, însă, nu e lubric,

Căci, deşi femelă, este ...puric.

Esop, însă, la detalii neatent,

Fiind un pic cam neglijent,

Către sine îşi vorbeşte,

Privind fără rost la deşte:

˗ „De eram, cumva, Shakespeare,

Să scriu versuri cum respir,

Eram celebru, ca Allighieri,

Care a scris, de fapt, mizerii.

Dar, ca-n orice democraţie, zeii,

Fiind în astă lume greii,

Ca rob, nu-mi dară mie,

Despre eroi dreptul a scrie.

Depre Ahil, Hercul, Quijotte,

Nu pot, deci, să am nici note.

Persecutat, necunoscut,

Cu talent, deşi îs slut,

De zei, să scriu fui condamnat,

Doar de animalele din sat,

De elefanţi, furnici şi-un leu,

Şi ce-o mai lăsat Dumnezeu.

O să pot, pân-o să mor,

Să culeg numai folclor.

Soarta findu-mi o codoaşă,

Am noroc că am cocoaşă.

Şi, la vremi de supărare

O mai mângâi, scoasă-n soare.

E discretă, nu vorbeşte,

Dar, m’ajută creştineşte.

Nu c’ar face cine ştie,

Dar mă-ncarcă d’energie.

În cultura cea de gang,

Uni-i zic şi ying şi yang.

Dară vorba n-o lungesc,

Iară verbul îl opresc:

Nu ştiu, dracu’, cui să scriu,

Pe locul meu eu vreau să fiu,

Între clasici, de se poate,

Mai cu talent, mai dând din coate’’.